Prin dragostea celorlalți ajungem și la dragostea lui Dumnezeu și bătăile inimii noastre se vor uni cu cele ale lui Dumnezeu. Tot ceea ce iubește Acela voi iubi și eu. Tot ce voiește Acela voi vrea și eu. Atunci toate vor deveni ușoare și frumoase. Altfel vom spune minciuni. Vom crede într-un Dumnezeu pe Care nu-L vom iubi și vom trăi cu apropiații noștri cu prefăcătorie, conflictual, bănuitori și temători și nu frățește și cu dragoste. Tragic este că dragostea creștinească adevărată, jertfelnică nu mai există nici în familie și mai ales în familiile care merg la biserică regulat și se mărturisesc. Iarăși rugăciunea ne va ajuta să se înmoaie inima noastră de piatră.
O rugăciune care nu ar trebui să fie tipicară, făcută din obișnuință, regulată, ba încă și lungă, dar fără căldură, fără străpungere, fără atenție și evlavie. O murmurare de cuvinte, o recitare seacă, un papagalism fără a fi mișcați și fără sfântă înfiorare și emoție. Cuvintele rugăciunii noastre să fie rostite ca și cum ar fi prima și ultima oară din viața noastră când le rostim, cu suspine negrăite din inimă, strigăte puternice din adâncul inimii pentru dumnezeiasca milă și iertare. Sfântul Teofan Zăvorâtul zice: „rugăciunea să fie ca un izvor de sânge care țâșnește din inimă, ca și cum te-ar junghia cineva, comunicare cu Dumnezeul cel viu, întristare și bucurie”. Să iubim rugăciunea, să devină tânjire după Dumnezeu, tindere, nevoie, sete, dragoste a sufletului. Nu o sterilă datorie, o repetiție regulată, o litanie stereotipă, ci dorință fierbinte, iubitoare, veselia sufletului nostru.
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. O rugăciune scurtă, ușoară, simplă care spune multe și ajută mult. Rugăciune cunoscută, ușor de memorat, dar importantă și cu multe consecințe. Au rostit-o de milioane de ori, milioane de oameni, sfinți și păcătoși. Spunând-o, într-un mod tainic, mă unesc în Duh cu toți aceia care au spus-o și o spun, vii și adormiți, sfinți și păcătoși care s-au pocăit și se pocăiesc. A cere de la Dumnezeu milă și iertare am spune că ar trebui să fie singura cerere omenească. Acolo se cuprind toate. Faptul de a cere milă nu înseamnă o pogorâre a noastră și o cerșetorie.
Din dragoste cerem și din dragoste ni se dă. Nu ni se dă cu îndreptățire sau după vrednicia noastră și după meritul nostru, ci din bunăvoința, harul și dărnicia dumnezeiască, în dar. Doamne Iisuse Hristoase este o mărturisire care înseamnă că Îl vrem pe Hristos Domn al vieții noastre, în centrul inimii noastre, pe care ar trebui să o avem goală de iubiri și gânduri străine, ca Hristos să încapă și să umble slobod înlăuntrul nostru.
Când spunem Domn al vieții noastre, nu înseamnă un despot, un stăpân, un dictator, un asupritor al nostru. Știți, că, de fapt, numai Hristos poate să ne stăpânească, dar nu o face. El vine în sufletul nostru discret, bate încet la ușa inimii noastre, ca să nu ne tulbure și, dacă noi nu-I deschidem, El nu intră, ca să nu ne deranjeze. Când spunem rugăciunea lui Iisus, inima noastră se încălzește, se îndulcește, se bucură, se liniștește și se înseninează. Este ca și cum I-am spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa murdară a inimii mele, nu am nici o virtute, nu am nimic care să mă sprijine, miluiește-mă Tu după mare mila Ta, după multa Ta dragoste. Dă-mi mie vreme de pocăință, îndreaptă viața mea, ajută-mă, întărește-mă, fă-mă pe mine cu adevărat al Tău, fă-mă bine, fă-mă bun, nu mă lăsa să mă întorc înapoi la vărsătura mea, luminează-mă, Te rog!”.
Ce mare greutate aflăm în asta? Și totuși ceva atât de ușor și atât de simplu îl facem să fie atât de greu, de dificil. Nu vrem să acceptăm căderea noastră, neputința noastră, păcatul nostru. Ba încă și în ceasul rugăciunii noastre purtăm cele bune ale noastre, neacceptându-ne golătatea noastră, ne îndreptățim, comparându-ne cu cei mai răi și nu cu sfinții, purtăm chiar și acolo masca noastră că suntem cineva, că avem un nume bun, o recunoaștere, o aparență. Nu deschidem larg inima noastră Plăsmuitorului nostru ca să acceptăm fără înconjur și nemijlocit că alunecăm ușor în păcat, suntem ușor de prins, ușor de ademenit, că tergiversăm ușor lucrurile, că suntem nesinceri, leneși și vicleni. Or, voi fi întărit numai în clipa în care mai întâi îmi voi accepta neputința. Neputința mea mă va smeri și mă va izbăvi.
Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011