În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite.
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; cu Învierea Lui El i-a condamnat la nemurire. Pentru lovirea pe care a primit-o, Dumnezeu s-a întors îmbrăţişând; pentru insulte, binecuvântând; pentru moarte, cu nemurire. Niciodată omul nu a arătat atâta ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit; şi niciodată Dumnezeu nu a arătat dragostea lui faţă de oameni ca atunci când a înviat.
Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide aceşti ochi şi se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existenţă, o creaţie nouă, o viaţă nouă ce nu are sfârşit. Numele ei este „nemurire fără de sfârşit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veşnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuţi, acolo se vor sălăşlui sufletele celor mântuiţi, care au fost curăţite de întinăciune de Sângele Mielului Cel fără de răutate.
Sărbătorirea comună de peste an a Sfinților Arhiepiscopi ai Alexandriei Atanasie și Chiril ne este aşezată înainte ca imbold la meditație asupra rolului și rostului creștinului în cadrul Bisericii. Acești doi mari sfinți teologi au luptat pentru păstrarea credinței ortodoxe, chiar dacă au avut de suferit prigoane, exiluri și scoatere din funcție. Ei sunt pentru noi un model de statornicie în dreapta credință, fără a ține cont de beneficiile materiale vremelnice.
Istoria nu ne mai poate surprinde cu nimic. Revoltele în numele unei umanităţi dezumanizate, războaiele de cotropire pentru a dobândi resurse şi poziţii vitale, isteriile eshatologice, necredinţa şi dispreţul generalizat faţă de Biserică au mai pustiit şi în alte veacuri lumea creştină. Răcirea inimilor, lipsa cărărilor dintre fraţi, obscenitatea generalizată, diluarea dogmelor în numele „iubirii frăţeşti” nu sunt ispite noi, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii. Toate aceste tulburări au fost născute şi sunt întreţinute de un spirit mort dar în acelaşi timp bătrân, mai bătrân decât multe cete îngereşti. Înţelepciunea lumii este înţelepciunea lui. Strălucirea lumii este mândria lui.
Dumnezeu nu violează libertatea noastră, nu Se furişează El Însuşi înlăuntrul inimii noastre, dacă nu suntem dispuşi să-I deschidem uşa: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el” (Apoc. 3, 20). Şi cu cât deschidem mai larg, cu atât mai îmbelşugat Lumina Necreată va umple lumea noastră lăuntrică.
Noi ne mântuim cu toate aceste înclinații negative din existența noastră, atunci când zicem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!, dar dacă nu spunem asta nu ne întâlnim nici cu noi, nici cu Dumnezeu.
Iubitul meu frate întru Hristos, îţi doresc să fii bine. Astăzi am intrat în posesia scrisorii tale şi îţi dau răspuns la toate câte îmi scrii. Informaţiile pe care mi le ceri nu cer nici timp şi nici osteneală pentru a ţi le oferi.
Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Acum însă avem ceva mai adânc, ceva mai duhovnicesc și de aceea mai înfricoșător. Aici este ultima noastră ispită. A venit clipa despre care și Domnul spune: „Treacă de la Mine paharul acesta”. Aceasta este clipa în care vom spune acest lucru.
Mărturisirea este sinceră numai atunci când este însoţită de hotărârea statornică de a nu mai repeta aceleaşi păcate, căci altfel omul se face precum spune Apostolul: „Câinele se întoarce la vărsătura sa şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”. Aceasta, însă, nu trebuie să constituie un argument pentru cei care spun: „De vreme ce voi cădea în acelaşi păcat, ce trebuinţă este să mă mai spovedesc?”.
Adevărul
Adevărul, Care este Hristos, este piatra de încercare; în jurul acestui Adevăr se învârte totul. Pentru a combate acest Adevăr au apărut tot felul de filozofii, curente, idei, care n-aduc nimic nou, decât un vocabular nou, cuvinte noi, dar nu clarifică nimic, fiindcă Adevărul lui Hristos este deplin și ei nu fac altceva decât să lovească în acest Adevăr.
Spune Sfântul Grigore Teologul: „iubirea literei este un acoperământ al lipsei de evlavie”. Adică toți cei preocupați în special de reguli exterioare mărturisesc un lucru: că ei nu au nicio lucrare interioară.
Câtă vreme păcătuieşte în trup, sufletul este adormit, aşa că nu se cunoaşte nici pe sine, nici pe Ziditorul său. Este îmbătat de păcat ca de o băutură tare şi îmbătat zace în trup ca într-un pat pentru bolnavi. Adormit şi îmbătat, sufletul nu cunoaşte altă plăcere decât cea care vine prin trup. Ce îi place trupului îi place şi lui, iar ce nu îi place trupului nici lui nu îi place.