
Începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta.


Începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta.

Merg încet pe drum spre Sihăstria. Pe munţi bate un vânt puternic. Un vânt uscat şi monoton. Brazii cântă acelaşi cântec trist şi solitar ce îmi trezeşte în suflet un dor de linişte, de singurătate. Aş vrea să fiu singur, să nu mai vorbesc cu nimeni, să nu mai văd pe nimeni, să nu mai aud zgomot, să nu mai am griji, să nu mă mai ştie nimeni, să fiu singur, mereu singur. Mi-e dor de munţi! Aş vrea să stau sus pe creste de munţi, să-mi bată vântul mereu în faţă, să-mi cânte brazii mereu în urechi, iar pâraiele să-mi şoptească în murmur aceeaşi tainică rugăciune.

Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.


În ce chip ajută îngerul păzitor pe suflet în ceasul morţii şi până când rămâne lângă el după moarte?

Bătrânul vorbea neîncetat despre rugăciune şi înţelegeam că nu avea în vedere o încercare formală şi sporadică, ci una profundă şi permanentă. Odată, vorbind despre problema unei mame, cunoştinţa noastră comună, mi-a zis:

„Cele sfinte, Trupul și Sângele lui Hristos, sunt numai pentru cei care sunt sfinți. Dar nimeni nu este Sfânt, decât Unul Sfânt Iisus Hristos. Și astfel, la nivelul jalnicei „vrednicii” omenești, ușa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi și care ne-ar face „vrednici” de acest Dar Sfânt. Într-adevăr nimic, cu excepția Sfințeniei lui Hristos Însuși, pe care El în nesfârșita Sa dragoste și milostivire ne-a împărtășit-o și nouă, făcându-ne „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt” (I Petru 2, 9). Sfințenia Sa, și nu a noastră, este aceea care ne face sfinți și astfel „vrednici” a ne apropia și a primi Sfintele Daruri” (Pr. Alexander Schmemann)

Auzim de la Hristos o parabolă familiară, dar foarte surprinzătoare. Un om este gata să dea o petrecere mare şi îşi trimite sluga să cheme oaspeţii invitaţi. Dar toţi se scuză – şi cât de familiare sunt aceste scuze: unii trebuie să îşi lucreze pământurile sau să aibă grijă de animale, trebuie să aibă grijă de afacerile lor, în timp ce alţii sunt căsătoriţi şi trebuie să aibă grijă de familiile lor.

‒ Părinte, cum se face că doi oameni văd în mod diferit acelaşi lucru?

Aud pe mulți spunând: „Când suntem în biserică și ascultăm predica ne căim de păcatele noastre; dar, după ce plecăm, ajungem alții; focul râvnei ni se stinge. Ce să facem ca să nu se mai întâmple asta?”.

Rugăciunea trebuie tratată tot ca o întâlnire cu Dumnezeu. Când te pui tu față în față cu Dumnezeul tău, nu poți să-I ascunzi nimic. Nu poți să-ți furi căciula. Ai să încerci, dar n-o să-ți meargă. Cum se ajunge la rugăciune sinceră? Lăsând inima să-și facă treaba ei. Varsă-ți inima așa cum e în fața lui Dumnezeu.

Nefericirea pe care Dumnezeu o îngăduie să vină asupra noastră este mai bună decât fericirea pe care ne-o zidim singuri. Dumnezeu îngăduie nefericirii să vină totdeauna la vreme asupra credincioşilor săi. Ea este ca glasul prietenului ce strigă la miezul nopţii celor ce dorm: Arde!

Cât de greu este să stai de vorbă cu tine însuţi! Cât de greu este să-ți vădeşti tu însuţi rănile tale! Cât de greu este să te cunoşti pe tine însuţi! Ah, suflete al meu, te doare acest adevăr atât de trist!

Cred că am mai atins puţin acest subiect în serile noastre, dar merită să vorbim foarte mult despre acest aspect.

– Dacă până la căsătorie soţul se poartă deosebit, sau prefăcut, apoi este plin de mândrie că te-a cucerit şi se poartă urât, ciudat, cu apucături, că trebuie să-i rabzi, ce faci? Rabzi până la sfârşitul vieţii sau e îngăduită despărţirea? E îngăduită despărţirea în cazuri din acestea?

Oricât veți căuta preotul cu har, comunitatea perfectă, nu îl veți găsi… așa cum nu veți găsi nici căsătoria impecabilă, nici copilul ideal.În Biserică nu intri ca într-un partid în care începi să judeci și să împarți dreptatea. În Biserică ești într-o corabie cu oameni bolnavi, care s-au salvat din mare.
