„Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti; cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase”. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare)
„Hristos este Omul adevărat, cel mai autentic, cel mai frumos, pe care ar trebui să Îl chemăm să ne vindece de orice fel de slăbănogire, de orice rană pe care ne-o provoacă păcatul. Răspunsul la această dezamăgire «nu am om» este Însuşi Hristos. Vindecarea de păcat, de moarte – care a intrat în lume prin neascultarea lui Adam -, în gândirea ortodoxă, se numeşte îndumnezeire. Îndumnezeirea omului este ridicarea lui la demnitatea şi frumuseţea de a fi părtaş firii dumnezeieşti, de a se lăsa firea umană pătrunsă de energiile dumnezeieşti, de lumina necreată, ca în felul acesta să capete o strălucire mult mai minunată decât o avea Adam însuşi.” (PS Ignatie, Episcopul Hușilor)
„În delicateţea Sfântului se simte puterea lui Dumnezeu. Sfântul se face prin smerenie aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare, de un ajutor. Nu există greutate de neînvins pentru el, pentru că el crede ferm în ajutorul lui Dumnezeu, cerut prin rugăciune. Te copleşeşte cu măreţia simplă a purităţii şi cu căldura bunătăţii lui şi te face să te ruşinezi de nivelul tău coborât de la umanitatea adevărată, de impuritatea, artificialitatea, superficialitatea, duplicitatea ta, care ies puternic în relief în comparaţia ce o faci, fără să vrei, între tine şi el. În extrema lui delicateţe, blândeţe şi smerenie, simţi o putere ajutătoare pe care nici o putere din lume nu o poate încovoia, putere ce îi vine de la Dumnezeu, din predarea sa totală lui Dumnezeu şi din voinţa de a sluji semenilor, din porunca şi cu trimiterea lui Dumnezeu, ca să se mântuiască.” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae)
Un spectacol neobișnuit a fost observat în această dimineață pe câmpurile Mănăstirii Suruceni. Mulțime de păsări au poposit, oferind o priveliște încântătoare.
„Femeile priveau cele ce se petreceau (pătimirile şi răstignirea Domnului); femeile care suferiseră alături de El, care plânseseră pentru El. Uită-te cât de mare e stăruinţa lor! I-au urmat slujindu-L şi au fost de faţă şi în mijlocul primejdiilor. De aceea au şi văzut totul: cum a strigat, cum Şi-a dat sufletul, cum s-au despicat pietrele şi pe toate celelalte. Şi ele au fost cele dintâi care L-au văzut pe Iisus înviat; şi neamul acesta femeiesc osândit, neamul acesta, el s-a bucurat cel dintâi de vederea bunătăţilor; neamul acesta femeiesc a arătat bărbăţie; ucenicii au fugit, dar femeile au rămas. Ai văzut curajul femeilor? Ai văzut dragostea lor? Ai văzut măreţia sufletului lor..?” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
De ce oamenii care ne întâlnesc nu sesizează că noi suntem de fapt membre ale lui Hristos Celui Înviat, temple ale Duhul Sfânt? De ce? Fiecare va trebui să răspundă la această întrebare în mod personal. Să ne examinăm fiecare și să fim pregătiți să răspundem înaintea propriei conștiințe și să facem ceea ce este necesar pentru a ne schimba viețile; în așa fel, încât oamenii care ne întâlnesc să poată afirma: Nu am mai întâlnit un astfel de om… Există ceva în el ce nu am mai întâlnit la nimeni altul. Ce este oare?… Iar noi să putem răspunde: Este Viața lui Hristos, care vibrează în noi. Noi suntem mădularele Sale. Este Viața Duhului Sfânt, care sălășluiește în noi. Noi suntem templul său. (IPS Antonie de Suroj)
„Sfântul Gheorghe a fost numit de Biserică „câştigătorul cununii”, „purtătorul de biruinţă” şi „marele mucenic”. Toţi mucenicii sunt mari, pentru că toţi şi-au jertfit viaţa şi au făcut arătată dragostea desăvârşită faţă de Hristosul nostru. Dar numirile de „purtător de biruinţă” şi „mare mucenic” nu ţin atât de bărbăţia dovedită în timpul chinurilor, ci, după părerea mea, de deplinătatea dragostei lui vădită nu doar în răstimpul cât a trăit, ci şi după aceea, până la sfârşitul veacurilor, aşa încât să preîntâmpine orice tulburare a durerii şi să sprijine pe oricine cheamă numele său.” (Pr. Iosif Vatopedinul)
„Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.” (Sfantul Iustin Popovici)
Ştie că este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, dar nu stârneşte gălăgie, nu caută faimă, nu se amăgeşte pe Sine, nu are nevoie de laude, de linguşiri, de cinstiri, primeşte cu respect manifestările spontane ale poporului, pentru împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament, rămânând nespus de blând, cuvios şi smerit. Sfântul Isaac Sirul spune undeva că important nu este să fii smerit atunci când eşti ultimul dintre toţi, ci atunci când eşti primul. Cu siguranţă poţi să rămâi smerit şi atunci când e nevoie uneori să fii primul. (Monahul Moise Aghioritul)
Bucuraţi-vă, păcătoşilor! Vă e deschisă nu numai uşa pocăinţei, ci şi cămara slavei! Uitaţi-vă ce era Maria şi ce a ajuns, şi însufleţiţi-vă spre a alerga cu bărbăţie pe calea ei. Domnul a chemat-o, ea s-a sculat şi a mers. Și mergând, nu s-a mai întors să privească înapoi. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
„Bucura-te, ceea ce eşti plină de har! (Lc. 1, 28). Şi iată că celor ce şedeau pe tărâmul şi în umbra morţii le răsare pentru prima dată rază de bucurie, iată că în valea cea întunecată a plângerii se aude pentru prima dată cuvântul: „Bucură-te!”. Deci să luăm aminte! Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Pământul văduv este logodit iar cu Cerul. Ne-am depărtat de Dumnezeu, însă Dumnezeu nu ne-a părăsit. Insuşi vine, căutându-ne pe noi, cei rătăciţi, ne ia pe umerii Săi şi ne duce la Sine.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
„Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi,” cântăm la Sfânta Liturghie. Noi am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc? Una este să fie spusă pur şi simplu ca o cântare şi alta să aibă un impact în noi. Este alarmant cum putem sta fără să ne pese şi deşi credem că acesta este un adevăr, totuşi nu îl trăim. Şi nu numai asta, dar nici nu ne neliniştim atunci când auzim această cântare la sfârşitul Sfintei Liturghii, încât să ne întrebăm: „Oare, eu am văzut lumina cea adevărată?” (Arhim. Simeon Kraiopoulos)
„Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
„Soarele razele şi-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-a schimbat, munţii s-au înfricoşat, dealurile s-au cutremurat, când s-a închis Raiul ieşind din el Adam…” (Slavă la Litie, Triod)
„Și totuși judecata este veste, veste bună. Ea cuprinde promisiunea că Dumnezeu va veni și-Și va aduna copiii și că nu va mai fi nici o suferință și nici un rău nu va mai exista. Dar este o veste bună și într-alt sens, mai surprinzător: din Biblie reiese limpede faptul că nu vom fi judecați după standarde omenești; măsura după care vom fi măsurați este afirmația severă și absolută a lui Dumnezeu că numai iubirea contează și, mai mult, iubirea neprihănită și deplin manifestată în chipul viețuirii noastre (Iac. 2).” (Mitr. Antonie de Suroj)
