Binecuvântat este Numele Dumnezeului nostru, Dumnezeu în Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. În ultima vreme, precum ştiţi, adeseori mă simt fără nici o putere şi lipsit de contact cu voi. Acum, că îmi termin viaţa, şi îmi aştept ieşirea în fiecare zi şi în fiecare ceas, în chip curios (sau poate chiar în chip firesc) îmi amintesc de zilele cele din început ale călugăriei mele. În 1925 am ajuns la Athos pentru a rămâne acolo ca monah. Aceasta s-a petrecut acum şase zeci şi şapte de ani.
Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament, întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în întunericului iadului.
Cum să facem ca firea noastră să se cureţe de tot ce este urmă a păcatului strămoşesc? Iată sensul vieţii nevoinţei noastre. În afara ei nu este mântuire.
Sub forma împrejurărilor potrivnice, a bolilor, a morţii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situaţia se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbeşte, dar rugăciunea însăşi pare a fi lipsită de sens.
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.
Tot ceea ce dobândiţi în războaiele voastre lăuntrice se răsfrânge în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva a toată patima ce naşte în voi gânduri de judecată faţă de altcineva. Nu primiţi ceea ce vrăjmaşul vă insuflă împotriva celui ce se poartă nedrept cu voi.
Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.
Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri… Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale… Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire. Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește … Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării” (cf. Mt. 28-31)
Nu vă pierdeți vremea trăind fără rugăciune, fără cugetare. Totul în viața noastră are un înțeles duhovnicesc. Să căutăm așadar mai întâi cum putem lucra păstrându-ne inima, duhul și cugetul în Dumnezeu.
Sânt oameni care se luptă cu patimile o dată sau de două ori, în vremea năpădirii vrăjmaşe. Să zicem că patima s’a apropiat de o sută de ori de om, şi că în două cazuri s-a împotrivit ei. Și lui i se pare că este un nevoitor. Unul ca acesta se hotărăşte să vorbească celorlalţi de virtuţi, iar el însuşi de nouăzeci si opt de ori a dat înapoi“. Caci noi când vorbim despre „întunerecul în care trăieşte lumea”, avem în vedere că lumea trăieşte din patimi şi că viaţa noastră nu o cunoaşte. Oamenii se îndepărtează de la Hristos şi de la adevărata descoperire a ceea ce este omul.
În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viaţa cosmică. Puţin câte puţin, în mod natural, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Când rostim această rugăciune, stabilim cu Hristos o relație personală care scapă rațiunii noastre. Viața lui Hristos pătrunde treptat în noi.
Părintele Sofronie nu avea nici putere fizică, nici timp suficient, ar fi vrut să-i citească pe Sfinții Părinți. Spunea „Mă doare că nu am nici timp, nici forță, să mă adâncesc în teologia asta”.
Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi. În epoca noastră, care a lepădat pe Hristos, nimeni nu înţelege această părută robie.