Oricât veți căuta preotul cu har, comunitatea perfectă, nu îl veți găsi… așa cum nu veți găsi nici căsătoria impecabilă, nici copilul ideal.În Biserică nu intri ca într-un partid în care începi să judeci și să împarți dreptatea. În Biserică ești într-o corabie cu oameni bolnavi, care s-au salvat din mare.
Trezindu-ne, ne rugăm lui Dumnezeu: „Scoală-mă cu puterea Ta, cu harul Duhului Sfânt, spre lucrare duhovnicească; ca niciun lucru materialnic să nu-mi stingă simțul prezenței Tale, Dumnezeul meu!”
Iată o taină: sunt suflete care au cunoscut pe Domnul; sunt suflete care nu L-au cunoscut, dar cred; și sunt și aceia care nu numai că nu L-au cunoscut, dar nici nu cred, și printre ei sunt chiar și oameni învățați.
Necredința însă vine din mândrie. Omul mândru voiește cu mintea sa și cu știința să cunoască toate, dar lui nu i se dă a cunoaște pe Dumnezeu, căci Domnul Se descoperă numai sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul arată lucrurile Sale care sunt de neajuns minții noastre, dar Se descoperă în Duhul Sfânt.
Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o însemnătate. A fi împărat sau muncitor – era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism.
Hristos stă afară de uşa sufletului nostru şi bate ca să-I deschidem, nu intră înăuntru. Nu vrea să ne siluiască libertatea pe care El Însuşi ne-a dat-o. O spune în Apocalipsă: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine (Apocalipsa 3, 20). Hristos este nobil. Stă afară de uşa sufletului nostru şi bate lin. Dacă Îi deschidem, va veni înlăuntrul nostru şi ne va dărui totul, pe Sine, tainic, fără zgomot.
“(…) În Psaltire găsim cuvintele: Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Când rostesc aceste cuvinte mă văd împărţit. Căci zicând lui Dumnezeu: Al Tău sunt eu, vorbesc despre mine însumi; însă îndărătul acestei expresii se ascunde şi alt gând, că nu este destul expresie. „Până când Tu însuţi, Dumnezeule, vei zice: Da, tu eşti fiul Meu, eu nu mă pot încrede în cuvintele mele: Al Tău sunt eu… Singure cuvintele mele nu sunt destul: trebuie ca şi Tu să dai mărturie sufletului meu şi, dacă vrei, şi împrejurul meu, despre faptul că eu sunt fiul Tău“.
– Romanii (îi înţelegea prin aceasta pe latini [catolici, n.n.]), în liturghia lor, dau însemnătate cuvintelor lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi…” şi socotesc că în acea clipă are loc sfinţirea Darurilor. Dar şi Hristos, ca om (firea omenească), Se ruga Părintelui Său. Pentru aceasta, rugăciunea Anaforalei este adresată Tatălui – spre a-L trimite pe Duhul Sfânt şi a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Despre rânduiala vieţii în Hristos se poate vorbi în următoarea ordine: credinciosul se pune neîncetat sub judecata poruncilor lui Hristos, după învăţătura Lui:
Acedia (akidía), mâhnirea, epuizarea te vor încerca fără doar şi poate, aşa cum se întâmplă cu orice om. Problema esenţială este modul în care ne raportăm la ele. Deja ţi-am scris, mi se pare, că dacă ne trăim stările ca fiind doar ale noastre, „individuale”, la sfârşitul tuturor încercărilor sufletul sărăceşte şi devine fără rod, iar viaţa îşi pierde sensul şi devine insuportabil de plictisitoare. Ţelul nostru, pe care ni l-a pus în faţă Evanghelia, este să devenim ipostasuri universale, să aducem în lăuntrul nostru lumea toată, să trăim întreaga profunzime a istoriei lumii şi, mai presus de toate, istoria Omului. Aşadar toată omenirea este acest „Eu” şi toată istoria este viaţa mea.
Gheronda Sofronie face parte dintre acei oameni despre care ai putea vorbi ani în șir. În ce mă privește, Gheronda a avut o mare înrâurire asupra mea, ca teolog și ca preot. De când am primit de la Dumnezeu binecuvântarea de a-l cunoaște, am vorbit și am scris mult despre el, iar diferitele articole pe care le-am scris s-au publicat în unele din cărțile mele. Dar dincolo de aceste articole sporadice, am scris și o carte închinată lui, cu titlul Știu un om în Hristos, în care am încercat să descriu personalitatea și cuvântul său transmis prin viu grai. Dincolo de toate însă Gheronda este inepuizabil și nimeni nu poate spune că l-a surprins deplin în câteva scrieri, că i-a cuprins întreaga viață și teologie. De fiecare dată este înfățișată o latură a personalității sale.
Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.
Înainte de a i se arăta Domnul, Sfântul Siluan a petrecut un ceas întreg despărțit de Dumnezeu: Dumnezeu îl părăsise. Mai târziu, când Domnul i-a spus: ,,Ţine-ţi mintea în iad”, cuvântul Lui se referea la acel ceas cumplit ce a premers vederii lui Hristos. Sfântul Siluan a primit răspuns trăirii vecinicului său iad, sub forma descoperirii de la Dumnezeu a vecinicei mântuiri.
După învăţătura revelată a Bisericii, Dumnezeu este esenţă, natură şi lucrare, şi dacă natura Sa, firea, substanţa, este de nepătruns omului, lucrarea Sa este posibil să fie simţită, înţeleasă. Lucrarea lui Dumnezeu, precum învaţă Sfântul Grigorie Palama, este dătătoare de viaţă, înţelepţitoare, îndumnezeitoare, astfel toată natura, toată zidirea participă în mod corespunzător stării ei la lucrările lui Dumnezeu, dar doar sfinţii şi îngerii participă în mod îndumnezeitor la lucrarea Lui.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Când rostim această rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personală care scapă raţiunii noastre. Viaţa lui Hristos pătrunde treptat în noi.
Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiți oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puțini sunt cei care stau la limita deznădejdii.
Oricum şi oricât ar vorbi cineva despre Părintele, nu poate să nu se refere şi să nu descrie cu tot sufletul delicateţea, simplitatea şi dragostea de care dădea dovadă în toate manifestările sale. Oferea mângâiere printr-un cuvânt sau o frază care deveneau balsam pentru toate şi pentru totdeauna. Fiu mângâia prin cuvinte frumoase, ci prin cuvintele adevărului.