Este firesc să fim atraşi către Binele suprem, dar sporirea noastră începe printr-o pogorâre în adâncurile iadului. După ce s-a pocăit de trecutul său, Apostolul Pavel spune despre Hristos: S-a suit – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple (Efeseni 4, 9-10). Aşa este, într-adevăr, calea noastră după cădere în conştiinţa noastră noi pogorâm în iad, deoarece, începând din clipa în care chipul Omului veşnic ni se descoperă, noi trăim cu mai multă ascuţime adâncimea propriei noastre întunecări. O mare întristare străbate întreaga noastră fiinţă. Suferinţele vremelnice ale duhului depăşesc orice durere fizică.
Într-o rugăciune încordată la extrem, căutăm ajutorul de Sus. Robi ai patimilor, tăiaţi de la Dumnezeu, strigăm dintru adâncuri: „Vino şi vindecă-mă de moartea care m-a cuprins… Vino şi alungă de la mine tot răul… Vino şi împlineşte Tu Însuți în mine ceea ce este plăcut înaintea Ta, căci eu sunt neputincios în a face până şi cel mai mic bine: sunt prizonierul întunericului de care îmi este groază”. (…)
Când Dumnezeu ne atrage la El, o dureroasă rugăciune de pocăinţă absoarbe totul. În minte şi în inimă, nu este decât o arzătoare sete de a afla pe Sfântul sfinţilor, pe Domnul. Şi, deodată, minunea se împlineşte: se întâmplă ceva la care nu gândeam, ceva despre care nu au auzit vorbindu-se, ceva care nu s-a suit la inimă (I Corinteni 2, 9): o rază din Soarele necreat pătrunde adâncul întunericului nostru. Este oare cu putinţă a vorbi despre Lumina Acestui Soare? Ea mângâie sufletul îndurerat în felul care îi este propriu; ea împacă inima tulburată; ea luminează mintea cu o nouă contemplare. Sufletul care murea până atunci, asimileză viaţa nepieritoare. Duhul nostru aspiră fierbinte la dragostea Tatălui.
Arhimandrit Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, p. 131-132