Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta nu există pentru ea izvor de energie.
Duhul nostru petrece într-o stare de încântare plină de mulțumire când ni se descoperă Sfânta Taină ce depășește mintea zidită: Dumnezeul cel Viu, Căruia poți să-I spui „Tu”.
Numai când ne eliberăm de propriile noastre gânduri, idei, dorinţe, putem trăi, în toată curăţia, în „prezenţa” lui Dumnezeu.
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?
Din adâncă mea convingere (nu numai din credință), creștinismul nu poate fi nebisericesc, fie că vom privi Biserica drept Trupul tainic al lui Hristos, fie ca pe un fenomen istoric – obștea creștinilor. Starea mădularelor acesteia din urmă – adică obștea creștinilor – numaidecât implică anume îndatoriri lăuntrice și exterioare.
Pocăinţa se leagă de teologie. Întotdeauna există pocăinţă în om, dar își schimbă forma. La început, este pocăinţă din pricina depărtării de Dumnezeu, a lipsei dumnezeiescului har, şi apoi e pocăinţă pentru a găsi mai mult har.
Vrăjmașul a căzut din mândrie. Mândria e obârșia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deșartă, dorința de putere, răceala, cruzimea, indiferența față de suferințele aproapelui; tendința minții spre reverie, supralicitarea imaginației, expresia demonică a ochilor, înfățișarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniștea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorința de a ne pune capăt zilelor și, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă.
Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră. Şi invers: răul pentru care nu ne-am căit, ne va osândi şi ne va azvârli în întunericul cel din afară.
Este firesc să fim atraşi către Binele suprem, dar sporirea noastră începe printr-o pogorâre în adâncurile iadului. După ce s-a pocăit de trecutul său, Apostolul Pavel spune despre Hristos: S-a suit – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?
Când citim Sfânta Evanghelie, rămânem impresionaţi de reacţiile lui Hristos faţă de ceea ce se petrece în jurul Său. Atunci când Iuda merge să-L trădeze, Iisus îi spune: Astăzi, Fiul Omului S-a preamărit.
Calea creștinului este în felul următor. La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Este pusă la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu, care este pusă la o probă „dură”.
Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.
Nu trebuie să uităm că îndumnezeirea firii omeneşti prin actul întrupării Cuvântului nicicum nu exclude prezenţa „momentului” energetic în îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos. Acest al doilea „moment” este deosebit de important, pentru că el ne arată că pilda lui Hristos (Io. 13:15) este cu putinţă de înfăptuit şi, ca atare, se arată ca o îndatorire de neocolit tuturor. Dacă în înţelegerea noastră despre Hristos-omul punem accentul pe „deosebirea radicală” între El şi noi, prin aceasta introducem o schimbare în întreaga noastră antropologie.
În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viaţa cosmică. Puţin câte puţin, în mod natural, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viaţa într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.