Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.
După cădere, omul s-a făcut un câmp de luptă între Dumnezeu și vrăjmașul. Pentru Biserica Dreptslăvitoare mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui. Datori suntem să învățăm a trăi viața vecinică a lui Dumnezeu Însuși. Ce este îndumnezeirea omului? Este a trăi așa cum a trăit Domnul, a ne însuși gândurile și simțămintele lui Hristos, mai cu seamă cele din ultimele clipe ale vieții Sale pământești. Un singur lucru trebuiește: a păstra încordarea rugăciunii și a pocăinței. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către Împărăția pentru care ne vom fi pregătit prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, prin rugăciunea și chemarea Numelui Său: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește pre noi și lumea Ta”. Noi nu putem purta ideea vieții vecinice decât dacă această vecinicie a și pătruns în viața noastră.
Arhimandritul Sofronie Saharov, Din Viață și din Duh, Editura Reîntregirea, 2014