În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viaţa cosmică. Puţin câte puţin, în mod natural, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viaţa într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.
În Hristos, conştiinţa se eliberează, viaţa noastră devine nelimitată. În porunca iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi trebuie să înţelegem ca pe tine însuţi în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.
„Împărăţia lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg şi pe Însuşi Dumnezeu, Creatorul lui.”
Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, miluieşte-mă şi pe mine!”.Astfel, în mod repetat, conştiinţa voastră se va elibera de patimi.
Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 20-21