Numai când ne eliberăm de propriile noastre gânduri, idei, dorinţe, putem trăi, în toată curăţia, în „prezenţa” lui Dumnezeu.
Cea mai mare pedeapsă, pentru om, este ca Dumnezeu să-l lase în voia sa proprie
Pr. Sofronie Saharov
Pocăința poate să refacă o viaţă trăită în păcate
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?
Creștinismul nu poate fi nebisericesc
Din adâncă mea convingere (nu numai din credință), creștinismul nu poate fi nebisericesc, fie că vom privi Biserica drept Trupul tainic al lui Hristos, fie ca pe un fenomen istoric – obștea creștinilor. Starea mădularelor acesteia din urmă – adică obștea creștinilor – numaidecât implică anume îndatoriri lăuntrice și exterioare.
Pocăinţa nu se opreşte niciodată
Pocăinţa se leagă de teologie. Întotdeauna există pocăinţă în om, dar își schimbă forma. La început, este pocăinţă din pricina depărtării de Dumnezeu, a lipsei dumnezeiescului har, şi apoi e pocăinţă pentru a găsi mai mult har.
Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci
Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră. Şi invers: răul pentru care nu ne-am căit, ne va osândi şi ne va azvârli în întunericul cel din afară.
Hristos gândeşte altfel și noi ne străduim să urmăm lui Hristos
“Marele părinte al Bisericii, Sfinţitul Athanasie al Alexandriei, spune că este neapărat nevoie să repetăm tot ce este în strânsă legătură cu mântuirea noastră. A pierde din vedere momentele esenţiale poate deveni o piedică mântuirii noastre. Mântuirea – nicicum nu este lucru mic. Mântuirea înseamnă: Dintr-o ivire vremelnică, dintr-un “fenomen,” a ne preschimba într-o fiinţă asemănătoare lui Dumnezeu şi vecinica. Şi dacă aşa, atunci care este sarcina ce se află înaintea noastră în viaţa de zi cu zi?
Monahismul este o cultură care nu are egal în lumea aceasta
Monahismul este o cultură care, după părerea mea, nu are egal în lumea aceasta. Dacă monahul vede Slava cea negrăită a lui Dumnezeu, el se vede înconjurat de patimi josnice, neînsemnate – o viață întunecată, departe de lumina dumnezeiască. Cel ce a văzut slava negrăită, când vede cele fără de slavă, cele de moarte ale noastre, plânge și se tânguiește.
Duhul nostru aspiră fierbinte la dragostea Tatălui
Este firesc să fim atraşi către Binele suprem, dar sporirea noastră începe printr-o pogorâre în adâncurile iadului. După ce s-a pocăit de trecutul său, Apostolul Pavel spune despre Hristos: S-a suit – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?
Pentru a ne schimba viaţa este necesară o asceză
Când citim Sfânta Evanghelie, rămânem impresionaţi de reacţiile lui Hristos faţă de ceea ce se petrece în jurul Său. Atunci când Iuda merge să-L trădeze, Iisus îi spune: Astăzi, Fiul Omului S-a preamărit.
Cu cât mai deplină și mai puternică este credința omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor
Calea creștinului este în felul următor. La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Este pusă la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu, care este pusă la o probă „dură”.
Țelul nostru este viața cu Hristos
Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.
Dumnezeu ne tratează ca pe egalii Săi…
Nu trebuie să uităm că îndumnezeirea firii omeneşti prin actul întrupării Cuvântului nicicum nu exclude prezenţa „momentului” energetic în îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos. Acest al doilea „moment” este deosebit de important, pentru că el ne arată că pilda lui Hristos (Io. 13:15) este cu putinţă de înfăptuit şi, ca atare, se arată ca o îndatorire de neocolit tuturor. Dacă în înţelegerea noastră despre Hristos-omul punem accentul pe „deosebirea radicală” între El şi noi, prin aceasta introducem o schimbare în întreaga noastră antropologie.
Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare
În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viaţa cosmică. Puţin câte puţin, în mod natural, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viaţa într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.
Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
Lumea ce ne înconjoară a făcut un progres colosal în ce priveşte tehnica, dar nu și în cultura inimii…
Binecuvântat este Numele Dumnezeului nostru, Dumnezeu în Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. În ultima vreme, precum ştiţi, adeseori mă simt fără nici o putere şi lipsit de contact cu voi. Acum, că îmi termin viaţa, şi îmi aştept ieşirea în fiecare zi şi în fiecare ceas, în chip curios (sau poate chiar în chip firesc) îmi amintesc de zilele cele din început ale călugăriei mele. În 1925 am ajuns la Athos pentru a rămâne acolo ca monah. Aceasta s-a petrecut acum şase zeci şi şapte de ani.
Multe duhuri sunt mai puternice decât noi. Dar dacă suntem cu Hristos vom ajunge să le biruim
Cum să facem ca firea noastră să se cureţe de tot ce este urmă a păcatului strămoşesc? Iată sensul vieţii nevoinţei noastre. În afara ei nu este mântuire.
Părinte Sfinte, sfinţeşte-mă pe mine: şi mintea şi inima şi trupul meu…
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.