Pr. Sofronie Saharov

Părintele Sofronie Saharov

Dumnezeu nu întotdeauna răspunde de îndată chemărilor noastre

Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri… Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale… Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire. Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește … Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării” (cf. Mt. 28-31)

Continuare …

„Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat a ne păzi noi”

Sânt oameni care se luptă cu patimile o dată sau de două ori, în vremea năpădirii vrăjmaşe. Să zicem că patima s’a apropiat de o sută de ori de om, şi că în două cazuri s-a împotrivit ei. Și lui i se pare că este un nevoitor. Unul ca acesta se hotărăşte să vorbească celorlalţi de virtuţi, iar el însuşi de nouăzeci si opt de ori a dat înapoi“. Caci noi când vorbim despre „întunerecul în care trăieşte lumea”, avem în vedere că lumea trăieşte din patimi şi că viaţa noastră nu o cunoaşte. Oamenii se îndepărtează de la Hristos şi de la adevărata descoperire a ceea ce este omul.

Continuare …

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.

Continuare …

Noi recunoaștem pe Hristos ca fiind Adevărul Absolut

În creștinism, experiența, în sensul final, nu atârnă de om, căci esența experienței creștine este în dumnezeiasca împărtășire, în împărtășirea Dumnezeieștii ființări, iar Dumnezeu este absolut slobod și nesilit de nici un mijloc omenesc spre o astfel de împărtășire.

Continuare …

Cum să deosebim gândurile ce vin din afară de cele ce se nasc în inima noastră?

În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.

Continuare …

Nu lăsați lucrurile acestei lumi să vă risipească

Lumea care ne înconjoară trăiește astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creștinesc. De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care tulbură viața noastră. În vifornițele vremii noastre este de folos totdeauna a fi treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultați cuvântul Evangheliei, fiți treji și încetați de a mai fi copii.

Continuare …

O paralelă între nuntă şi monahism

Nu pot să afirm că mi-ar fi trebuit să trec prin experienţa „lepădării” atunci când am hotărât să primesc monahismul. Când am părăsit „lumea”, eu nu am simţit vreo luptă lăuntrică cu mine însumi, altfel spus, greutatea de a renunţa la ceva ce m-ar fi atras în viaţa lumii. Nu am respins nimic, nu am dispreţuit nimic. Am intrat în mănăstire pentru că mi-a fost duhovniceşte imperativ să aflu un asemenea chip de viaţă unde aş fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică şi psihică a fiinţei mele. Totuşi aceasta nu m-a cruţat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune şi dragostea pătimaşă pentru pictură.

Continuare …

Multe duhuri sunt mai puternice decât noi. Dar dacă suntem cu Hristos, vom ajunge să le biruim

Când, în duh, mergem spre Fiinţa absolută, această cale ne pare infinită. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum putem fi luminaţi de această Stea care pare să fie la mii de ani lumină? Şi deodată vom descoperi că acest drum foarte lung poate să fie scurtat, că Dumnezeu se află foarte aproape de noi şi spune: “O inimi fără minte şi uşuratici în a înţelege şi a crede!”. Cum să trăim pentru a scăpa de înşelare? Nu trebuie să credem că participăm la suferinţele lui Hristos când, în starea de durere a fiinţei noastre – duh, minte, inimă şi trup – suferim pentru a nu mai face păcate.

Continuare …

Unii au îmbătrânit în nevoințe dar smerenia nu o au învățat

Iată o taină: sunt suflete care au cunoscut pe Domnul; sunt suflete care nu L-au cunoscut, dar cred; și sunt și aceia care nu numai că nu     L-au cunoscut, dar nici nu cred, și printre ei sunt chiar și oameni învățați.
Necredința însă vine din mândrie. Omul mândru voiește cu mintea sa și cu știința să cunoască toate, dar lui nu i se dă a cunoaște pe Dumnezeu, căci Domnul Se descoperă numai sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul arată lucrurile Sale care sunt de neajuns minții noastre, dar Se descoperă în Duhul Sfânt.

Continuare …

Noi ne pocăim personal, însă patimile noastre sunt şi patimile ce stăpânesc lumea

Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o însemnătate. A fi împărat sau muncitor – era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism.

Continuare …