
Hristos gândeşte altfel și noi ne străduim să urmăm lui Hristos





Este firesc să fim atraşi către Binele suprem, dar sporirea noastră începe printr-o pogorâre în adâncurile iadului. După ce s-a pocăit de trecutul său, Apostolul Pavel spune despre Hristos: S-a suit – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?
Când citim Sfânta Evanghelie, rămânem impresionaţi de reacţiile lui Hristos faţă de ceea ce se petrece în jurul Său. Atunci când Iuda merge să-L trădeze, Iisus îi spune: Astăzi, Fiul Omului S-a preamărit.

Calea creștinului este în felul următor. La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Este pusă la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu, care este pusă la o probă „dură”.

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.

Nu trebuie să uităm că îndumnezeirea firii omeneşti prin actul întrupării Cuvântului nicicum nu exclude prezenţa „momentului” energetic în îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos. Acest al doilea „moment” este deosebit de important, pentru că el ne arată că pilda lui Hristos (Io. 13:15) este cu putinţă de înfăptuit şi, ca atare, se arată ca o îndatorire de neocolit tuturor. Dacă în înţelegerea noastră despre Hristos-omul punem accentul pe „deosebirea radicală” între El şi noi, prin aceasta introducem o schimbare în întreaga noastră antropologie.

În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleaşi care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viaţa cosmică. Puţin câte puţin, în mod natural, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanităţii întregi. Începem să ne trăim viaţa într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.

Binecuvântat este Numele Dumnezeului nostru, Dumnezeu în Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. În ultima vreme, precum ştiţi, adeseori mă simt fără nici o putere şi lipsit de contact cu voi. Acum, că îmi termin viaţa, şi îmi aştept ieşirea în fiecare zi şi în fiecare ceas, în chip curios (sau poate chiar în chip firesc) îmi amintesc de zilele cele din început ale călugăriei mele. În 1925 am ajuns la Athos pentru a rămâne acolo ca monah. Aceasta s-a petrecut acum şase zeci şi şapte de ani.

Cum să facem ca firea noastră să se cureţe de tot ce este urmă a păcatului strămoşesc? Iată sensul vieţii nevoinţei noastre. În afara ei nu este mântuire.

În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.

În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.

Tot ceea ce dobândiţi în războaiele voastre lăuntrice se răsfrânge în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva a toată patima ce naşte în voi gânduri de judecată faţă de altcineva. Nu primiţi ceea ce vrăjmaşul vă insuflă împotriva celui ce se poartă nedrept cu voi.

Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.

Nu vă pierdeți vremea trăind fără rugăciune, fără cugetare. Totul în viața noastră are un înțeles duhovnicesc. Să căutăm așadar mai întâi cum putem lucra păstrându-ne inima, duhul și cugetul în Dumnezeu.

Sânt oameni care se luptă cu patimile o dată sau de două ori, în vremea năpădirii vrăjmaşe. Să zicem că patima s’a apropiat de o sută de ori de om, şi că în două cazuri s-a împotrivit ei. Și lui i se pare că este un nevoitor. Unul ca acesta se hotărăşte să vorbească celorlalţi de virtuţi, iar el însuşi de nouăzeci si opt de ori a dat înapoi“. Caci noi când vorbim despre „întunerecul în care trăieşte lumea”, avem în vedere că lumea trăieşte din patimi şi că viaţa noastră nu o cunoaşte. Oamenii se îndepărtează de la Hristos şi de la adevărata descoperire a ceea ce este omul.