De ce suferă omul? este un mers spre moarte, o pierdere a vieţii. Deci viaţa duhovnicească adevărată nu cunoaşte pierdere. Şi a intra, înainte de moartea noastră biologică, în aceste elemente ale vieţii vecinice, este viaţa duhovnicească. Să luăm. Uite, vă dau un exemplu. De câte ori au venit la mine oameni zdrobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat, şi în neputinţa mea, aşa cum mi-a spus Părintele nostru Duhovnic, dacă au venit la mine, i-am primit cum i-au primit şi fraţii mei din Mănăstire. Şi dacă i-am ascultat, dacă am avut cât de puţină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni, că uneori am rămas pur şi simplu uimiţi, trăsniţi, „de unde şi până unde”!
Deci ce vreau să zic? Dragostea, în cele mai mici manifestări, nu este o chestie psihologică, nici măcar morală. Este legea vieţii. Viaţa duhovnicească este lucrul despre care se vorbeşte astăzi în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în Ortodoxie, mistică nu există. Mistică, ce se numeşte mistică, este viaţa duhovnicească. E mistică, fiindcă-i a Duhului; că nu se poate exprima nici în termenii logicii formale, nici în materialitate; e tainică, fiindcă face lucruri pe care le numim minuni, lucruri la care nu ne aşteptam; chiar şi asta, că împărtăşeşti puţină dragoste unui aproape, şi te uimeşti „de unde până unde,” că învie toată viaţa lui – de multe ori şi alţii împrejurul lui.
Deci, în câteva cuvinte, aceasta este viaţa duhovnicească. Şi tare m-aş bucura ca cuvântul acesta, „mistică,” aproape să nu se mai audă, fiindcă vine dintr-o erezie care nu a ştiut raţional unde să plaseze nişte fenomene pe care nu le putea nega; şi atuncea a inventat un „sertar” pe care l-a întitulat „mistică.” Şi tot ce nu înţelegi, bagi acolo, fiindcă este mistic, „asta este mistică.” Nu! Asta-i viaţa duhovnicească. Noi nu avem nevoie de termenul acesta. Se întrebuinţează şi el, dar pentru noi este viaţa duhovnicească. Adică viaţa prin care acum începe să lucreze, să zicem, pocăinţa noastră, începem să vedem mai limpede. Azi poate înţeleg mai bine cuvântul acesta din Scriptură decât ieri. Mâine o să înţeleg mai multe lucruri. Fac un lucru care, prin a-l face, îmi deschide ochii, dacă este drept lucrul pe care l-am făcut, şi experienţa fizică pe care o am, poate că îmi deschide nişte orizonturi la care nu mă aşteptam. Uite cum se împleteşte viaţa practică cu lumânare, care lumânare nu este, iarăşi, un fenomen doar intelectual sau cultural, ci este ceva ce mă va urma după moarte.
Ce este? Iarăşi, un lucru ce nu se înţelege drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău şi o „miorlăială” pentru nişte răutăţi pe care le-am făcut; pocăinţa este dinamica spre viaţa vecinică. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie – şi, dacă vă uitaţi, în armonie cu toată filocalica – spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăinţă? Uitaţi-vă câţi oameni împrejurul nostru sunt inconştienţi de păcat, dar şi noi ieri-alaltaieri; trăiam păcatul şi nici nu ştiam că-i păcat. De câte ori n-am auzit: O, Părinte, nu ştiam că asta-i păcat! Sau eu, cândva, n-am ştiut că ăsta-i un păcat, decât când am văzut într-o rugăciune, sau în întrebările acelea din Molitfelnic.
Deci, conştientizarea păcatului. Dar conştientizarea nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva ca asta nu-i un lucru bun, ăsta-i un păcat, şi nu te-a crezut! Şi ce se-ntâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conştientizez ca un lucru a fost păcat? încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce îmi arăta acest întuneric, decât că e prezență o lumină pe undeva în viaţa mea? Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte – v-o spun din partea filocalicilor şi a Părintelui meu duhovnicesc – este , este Dumnezeu însuşi care-mi luminează conştiinţa. Acum risc deznădejdea, dar nu-i momentul să „deznădăjduiesc că sunt mult mai rău decât ieri”: ba sunt mai bine, fiindcă sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient. Văzând acuma hăul şi întunericul păcatului meu, pot să deznădăjduiesc, dar sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât când eram acelaşi păcătos şi habar nu aveam. De ce? Fiindcă înseamnă că Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi.
Şi zicea Părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul, pe care astăzi lumina lui Dumnezeu ni-l descoperă, către acea lumină. Şi, contemplarea luminii necreate, adică a lui Dumnezeu însuşi, nu este un fenomen cum ni-l închipuim noi, ci un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc al omului devenit o minte de Dumnezeu văzătoare; fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu, sau prin ascultarea acestei lumini dumnezeieşti care astăzi îmi dezvăluie întunericul, încep să văd cândva, în viaţa mea – dă-ne Doamne, şi auzi-ne aceasta ca rugăciune! – încep să văd însăşi lumina.
Şi Părintele Sofronie zicea: „De-abia atunci o să-ţi dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor tale te lumină ca să îţi vezi întunericul, ca să începi călătoria dintru întuneric întru lumină.” Deci iată ce numesc viaţă duhovnicească.