Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria și puterea ei de a ispăși pentru păcatele lumii.
Adusă Dumnezeului Veșnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeiești, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu.
Hristos a inclus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi până la cel din urmă om ce se va naște din femeie. Ne lipsește cunoașterea existențială a unei atare iubiri și, astfel, sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare în veșnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferință extremă.
Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferință ca cea îndurată de Hristos. El S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii. Acesta e un tărâm al existenței ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovnicească și pătrunderea noastră în această taină atârnă de măsura iubirii ce ne-a fost dat să o cunoaștem de Sus. E vital să fi experiat, fie și numai o dată, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; să cunoaștem cu întreaga noastră ființă ce înseamnă a fi, chiar și numai în mică măsură, asemenea lui Hristos.
„Și-n luptă [agonie] cu moartea fiind, cu mai mare stăruință Se ruga. Și sudoarea Lui s-a facut ca niște picături de sânge ce cădeau pe pământ” (Luca 22, 44). Cei ce nu cunosc o astfel de iubire și nu au dorințe de a o cunoaște, să se abțină de la a formula opinii cu privire la Hristos. Nimeni să nu se avânte în nebunia sa să defaime arătarea între noi a lui Hristos, Împăratul cel Nemuritor, ca nu cumva la sfârșit amarnica rușine să-l sileasca să strige munților și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui Ce șade pe tron și de mânia Mielului” (Apocalipsa 6, 16). Deși accentul nu stă pe suferința fizică a lui Hristos răstignit pe cruce, durerea trupească face ca agonia din Ghetsimani să fie totală în orice privință. Cunoaștem din experiență că sufletul poate fi rănit mult mai înfricoșător decât trupul. Și dacă așa se întâmplă cu sufletul în dimensiunea lui pământească, ce va fi atunci cu sufletul ca duh ce aspiră spre veșnicie?
Pentru a cunoaște, chiar și numai „prin oglindă, ca-n ghicitură” (cf. I Corinteni 13, 12), felul în care S-a chinuit Hristos Însuși pentru a preface natura noastră fizică în rugăciune care să reflecte fie și măcar în chip palid rugăciunea Sa din Ghetsimani în cea mai tragica noapte din istoria lumii, trebuie să acceptăm strâmtorarea. Adversitatea deschide inima suferinței din întreaga lume…
Suferința lui Hristos e cu neputință de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înțelege. Așa cum copiii nu-și dau seama de sacrificiile pe care părinții și învățătorii lor le fac pentru a-i crește și a trece asupra lor experiența câștigată cu greu de-a lungul unei vieți întregi, tot așa îndeobște oamenii nu L-au înțeles pe Hristos și chiar și cei ce au făcut o excepție de la această regulă L-au înțeles numai în parte. Astfel, Cuvântul lui Hristos care cheamă la o schimbare radicală a întregii noastre vieți, a venit ca o rana crudă. Când Hristos a văzut chinul nostru a suferit mai mult decât oricare dintre noi. Și a purtat această cruce în toți anii activității Sale în lume. Golgota a fost numai ultimul act, punctul culminant, care a unit totul: suferința mentală a unei morți infame, râsul sălbatic și răzbunător al celor pe care i-a ofensat, suferința fizică a răstignirii, mâhnirea Duhului Său pentru că oamenii au disprețuit vestea iubirii Tatălui. A fost osândit din toate părțile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate și ordine; de Biserica Vechiului Testament întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulțimea care primise atât de mult bine din mâinile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat și pe cale de a pogorî la cei ce ședeau în întunericul iadului…
Atunci când, după cum spuneam, i se da chiar și numai o umbră de asemănare cu rugăciunea din Ghetsimani, omul transcende marginile propriei sale individualități și intră într-o noua formă de existență, existența personală întru asemănarea lui Hristos. Participând la suferințele iubirii Sale dumnezeiești, și noi putem experia în duhul ceva din moartea și puterea învierii Lui. „Că dacă una cu El ne-am făcut prin asemanarea morții Lui” (adică în adâncă rugăciune pentru lume și mistuitoare dorință pentru mântuirea tuturor) atunci una vom fi și prin aceea a învierii Lui (Romani 6, 5). Când ni s-a dat de Sus să intrăm în această nouă sferă a existenței, ajungem la „sfârșitul veacurilor” (I Corinteni 10, 11) și trecem în lumina Veșniciei Divine.
Și orice om căruia Dumnezeu i-a acordat rarul și înfricoșătorul privilegiu de a cunoaște fie și într-o măsură cât de redusă agonia rugăciunii lui Hristos din grădina Ghetsimani, va da încetul cu încetul și chinuitor peste o conștiință convingătoare a învierii propriului său suflet și peste o simțire a biruinței de netăgăduit și definitive a lui Hristos. El va cunoaște că „Hristos, odată înviat din morți, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stăpânire” (Romani 6, 9). Și înăuntru, duhul său îi va șopti: Domnul meu și Dumnezeul meu, prin harul iubirii Tale care covârșește toată mintea, am trecut și eu, Hristoase, de la moarte la viață.
Arhimandritul Sofronie, “Rugăciunea, experiența vieții veșnice“, p. 122-128, editura Deisis, Sibiu, 2007