La începutul vieții mele la Athos îmi amintesc că am rugat pe un pustnic să-mi vorbească despre rugăciune. Observând în rugămintea mea dorința de a auzi despre rugăciunea cea înaltă, mi-a răspuns:
Vom vorbi despre cele ce sunt în limitele măsurii noastre; a vorbi despre ceea ce este mai presus de noi se poate preschimba în grăire în deșert.
M’am rușinat de cuvintele lui, dar totuși am îndrăznit să spun:
Este drept, eu doresc să aflu despre ceva mai desăvârșit, despre ceea ce depășește măsura mea. Dar nu pentru ca pretind la ceea ce este mai presus de mine, nu; ci pentru că mi se pare a fi neapărat nevoie a zări cumva o stea călăuzitoare, pentru a mă cerca pe sine-mi dacă sunt pe calea cea dreaptă. Pe vremuri marinarii se îndreptau după o stea nespus de îndepărtată; așa și eu, aș dori să am în duhul meu viziunea adevăratului criteriu, fie el negândit de înalt, spre a nu mă împăca cu acel puțin ce am cunoscut până în ceasul de față.
Sfântul bărbat a încuviințat că a gândi astfel este nu numai îngăduit, dar că așa și trebuie.
Mereu eram sfâșiat de conștiința nevoii neapărate de a înțelege: De ce m’am născut în această lume?… Unde mergem noi toți?… Până unde putem ajunge?… Care este „sfârșitul” nostru? A nu cunoaște toate acestea este un coșmar de neîndurat, un nesfârșit chin. Obiectul căutării este unul măreț. Dar numai gândul la totala neputință de a ajunge la Cel căutat îmi risipea orice insuflare, și deznădejdea îmi cuprindea sufletul: Mai bine nu mă nășteam. Liniștit în cele din afară, lăuntric eu mă frământam. Nu am scăpat de a rătăci pe căi străine Creștinismului. Totul însă era întunerec. Crescând cu vârsta, m’am întâlnit cu Hristos, Care a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Io. 16:33). Și iarăși: „Împărăția cerurilor se silește și silitorii o răpesc pe ea” (Mt. 11:12). Și El a vărsat în inima mea o insuflare ce nu m’a mai părăsit. Greutățile nu foarte mă înfricoșau, dar înțelegeam nebunia îndrăznirii de a urma Lui: a birui lumea. Biruința lui Hristos – să o fac biruința mea, către ceea ce și tot omul este chemat; dacă El a zis despre Sine că „El este calea”, atunci nu este exclus ca înaintea noastră, într’un oarecare moment, să se ivească sarcina unei lupte pieptiș cu lumea întreagă. Oare nu fusese El părăsit de toți (Io. 16:32), chiar și de Tatăl (Mt. 27:46)?
Curând mi s’a descoperit caracterul neobișnuit al învățăturii lui Hristos. Pe de o parte, sunt dureros conștient de nimicnicia mea; pe de alta – tânjesc către Cel Fără-de-început. Rugăciunea către Dânsul, neabătut ține duhul înaintea Feței Absolutului; nu a unuia abstract, filosofic, așa cum fusese înainte pentru mine, ci înaintea Celui Viu si Personal. Se descoperă Hristos, Cel ce S’a pogorât în adâncurile iadului, iar apoi S’a înălțat la Ceruri, Cel ce șade „de-a dreapta Tatălui”, Cel ce poartă în Sine întreaga deplinătate a Ființei. Iar El – este Calea noastră.
Arhim. Sofronie Saharov – Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Reîntregirea, 2023