Din focul ispitelor prin care au trecut, sfinţii au dobândit sfinţenie şi experienţă duhovnicească, pe care ne-au lăsat-o nouă, urmaşilor lor, ca să ne apărăm de vicleniile ucigaşului de oameni.
Sfinții nu se supără dacă avem „preferați” printre ei
Sfaturi duhovniceşti
Gândul că Dumnezeu nu mă iartă este o manifestare a mândriei
Omul, oricât de rău ar cădea, niciodată, cât e în viaţă, nu e iremediabil căzut. Pentru că lumea întreagă e ţinută de Dumnezeu. Dumnezeu ţine în iubirea Lui şi în grija Lui toată lumea…
Fiecare păcat ne face să suferim întunericul şi moartea căderii sufletului
În Biserică, vorbim deseori despre căderea omului şi despre moarte drept consecinţă a căderii. Mai întâi însă a fost moartea spirituală, şi pe urmă cea trupească; sufletul a căzut din harul necreat al lui Dumnezeu, iar mintea s-a desprins de comuniunea sa cu El şi s-a întunecat, transmiţând şi trupului acest întuneric sau această moarte.
Niciodată nu i se va lua unei mame calitatea de mamă
Zicem noi într-o alcătuire de la Sfântul Maslu, vorbind cu Maica Domnului: „Pe tine, preacuratul palat al Împăratului Ceresc, ceea ce ești mult lăudată, te rog curățește mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate și o fă lăcaș înfrumusețat la dumnezeieștii Treimi ca să laud și să măresc puterea ta și mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul, robul tău”. De unde pornim?
În loc să hulești în momentele cele grele, mai bine să-I mulțumești lui Dumnezeu!
În loc să hulești în momentele cele grele, mai bine să-I mulțumești lui Dumnezeu! În loc să cazi în deznădejde, să dai slavă! Deschide-ți inima Domnului, strigă rugându-te cu putere, grăiește cu glas mare, preamărindu-L pe Dumnezeu. Astfel, se ușurează și suferința ta, deoarece mulțumind, diavolul pleacă departe, iar ajutorul lui Dumnezeu vine lângă tine și te ocrotește.
Nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără a-l iubi mai întâi pe fratele tău
Mântuitorul lumii a rezumat toate poruncile Sale în două porunci principale: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-40).
Moartea nu șterge urmele ce le-am lăsat în viață
Moartea nu înseamnă sfârşitul a toate. Binele pe care l-am făcut continuă să dăinuie după noi şi dă roade în viaţa celorlalţi.
Dacă într-adevăr îţi pui nădejdea în Dumnezeu, te ajută
Tata m-a agrăit cu seriozitate, cu duritate chiar. „Crezi în Dumnezeu sau nu crezi?” m-a întrebat el. „Dacă da, atunci concretizează-ți credinţa prin răbdare şi convingerea că până la urmă El te ajută. Dacă nu, atunci trebuie să-ţi reconsideri modul de existenţă. Găseşte-L şi găseşte-te pe tine. Cu trudă, cu efort. Viața, aşa cum trebuie s-o înţelegem noi, creştinii, e efort, ascensiune, ca un drum pe munte, în care nu există decât un sens, în sus. Fără efort şi fară nădejde nu se poate!”
De ce nu primim ceea ce cerem?
Se întâmplă însă că uneori, chiar după rugăciune stăruitoare, nu primim ajutor. De ce? Fără nicio îndoială, astfel de situații ne mâhnesc, ne deconcertează și ne pun greu credința la încercare.
Suferințele ne oferă posibilitatea de a ne manifesta iubirea pentru Dumnezeu
Cuvioase părinte David, blagosloviţi!
“Nu am timp pentru Biserică…”
Dacă întrebăm oamenii de ce nu merg să se roage la sfintele biserici, ei în general ne răspund că «nu au timp», că «au mult de lucru». Dar să privim la vieţile acestor oameni care niciodată nu au timp, care muncesc din zori şi până în seară, punându-şi toată nădejdea numai în munca lor, şi să le comparăm cu vieţile celorlalţi oameni, care fac loc mai întâi rugăciunii în viaţa lor, fără să neglijeze în plan secund nici munca.
Să ştii că de tristeţi, chinuri, ispite şi supărări nu scapi în viaţa de pe Pământ
Aşadar, tristeţea şi mâhnirea nu ne-au fost date ca să suferim când ne moare o persoană apropiată, când pierdem bani sau când suntem încercaţi de vreo nenorocire, ci ca să ne ajute în lupta noastră duhovnicească. Să ne întristăm nu pentru răul pe care ni-l pricinuieşte aproapele, ci pentru păcatele noastre, cu care Îl întristăm pe Dumnezeu.
Mare bine este a simți înlăuntrul nostru suflul puterii lui Dumnezeu
Cuviosul Serafim din Sarov (+1833) spunea: „Vârtutea nu este o pară, nu dintr-odată o mănânci”. Socotesc că sfântul avea în vedere nepătimirea – cununa unei îndelungate nevoințe. Trebuie să trăiești destul de îndelung spre a te apropia de țelul de pe urmă: vecinica petrecere în lumina Sfintei Treimi.
Unicul țel al vieții noastre stă în dezrădăcinarea patimilor
Atunci când trecem hotarul unei țări, avem nevoie de pașaport; tot astfel, biruind patimile, dobândim o altă stare, pașaport pentru viața veșnică. Fiecare patimă este îmbolnăvire a sufletului, pentru că invidia, mânia, zgârcenia nu sunt ale trupului, ci ale sufletului. Dacă dăm tămăduire trupului, cu atât mai mult e necesar să tămăduim sufletul bolnav. Anume pentru lupta cu patimile există mănăstirile. De altfel, nici oamenii din lume nu sunt scutiți de această luptă, dacă vor să se mântuiască. Și în schitul nostru se duc lupte. Nimeni nu se face dintr-odată despătimit.
Să nu ne „afirmăm” impunându-ne realizările în fața celorlalți
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, nu se îngrijorează pentru nimic
Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijorează pentru nimic. Când are trebuinţă de ceva, Îl roagă pe Dumnezeu să îi dea acel lucru. Dacă nu dobândeşte ce cere, rămâne liniştit, ca şi cum ar fi primit.
Jertfa pentru binele celui bolnav
Dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, rugăciunea nu ne este ascultată. Dacă stau şi spun: „Dumnezeul meu, te rog, fă-l bine pe cutare bolnav’, fără să fac vreo jertfă, este ca şi cum aş spune nişte cuvinte frumoase. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, îmi va împlini cererea, desigur dacă ea este spre folosul duhovnicesc al aceluia. De aceea atunci când oamenii vă cer să vă rugaţi pentru un oarecare bolnav, să le spuneţi să se roage şi ei sau, cel puţin, să se nevoiască să-şi taie cusururile lor.