Vei fi ispitit să te întrebi dacă mai are rost să continui a merge pe o Cale pe care nimeni nu mai vrea să meargă; vei simți că te sufocă gândul de a părăsi ceea ce poate abia ai început, de a te lepăda de Domnul chiar înainte de a-L fi cunoscut. Dar tu să nu te simți singur niciodată, nici măcar o clipă să nu crezi că în fața ispitelor ce inevitabil se vor ridica împotrivă, tu ești singur.
Un singur lucru poate să-l facă omul absolut singur: să păcătuiască. Orice altceva are împreună lucrător pe Iisus Hristos, până și ezitarea noastră, incertitudinea noastră în fața unei Dragoste ce îmbrățișează totul. Dumnezeu nu ispitește, ci doar invită; știe că Se lovește des de nepăsare sau de un refuz dur, dar totuși invită. Învață să accepți, învață să ai răbdare, învață să cauți lumina în întunericul acestei lumi. Pe zi ce trece va fi tot mai dificil, căci înrăirea va cuprinde pe tot mai mulți; nu mai avem nici măcar înțelepciunea bătrânilor sau puritatea îngerească a copiilor.
Mulți sfinți din vremurile trecute ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască, ca să rabde ispitele ce le suferim noi! Dar dacă tu ai fost adus pe lume exact în acest timp, înseamnă că poți răbda tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Vezi bine că puținii sfinți ce-i mai avem sunt chemați în ceruri de Dumnezeu; rămânem tot mai singuri, tot mai predispuși păcatului. Dar atâta timp cât ne mai putem ruga, cât încă mai avem Liturghie, cât încă mai putem iubi și ierta, cât încă mai putem fi bogați în fericire și liniște sufletească – în tot acest timp nu are rost să fim triști, să ne pierdem fărâma de credință pe care o mai avem. Dumnezeu nu își uită prietenii Săi, nu își uită slugile Sale.
Din Monahul Neofit, Rugăciuni către tineri, Editura Credința strămoșească, 2005, p. 240-241