Părinte, am constatat adesea că oamenii se simt tulburați când sunt întrebați direct dacă sunt fericiți. În fața întrebării se trezesc, cumva, descoperiți și vulnerabili. Mi se răspunde uneori că fericirea este un mit. Și-atunci, vă întreb și eu: există fericirea cu adevărat? Și dacă da, ce e ea, de fapt, și cum să nu o confundăm cu alte stări?
Putem simți în viața aceasta plăcere, bucurie, fericire. Dacă plăcerea ține de confort, de simțuri și de satisfacerea lor, bucuria ține de resorturi mult mai profunde și e strâns legată de sentimentul împlinirii. Ești bucuros pentru că ai împlinit un lucru sau s-a împlinit un lucru. Ești bucuros pentru că bănuiești, dincolo de întâmplări și aparențe, ceva ce promite fericirea. Și atunci, bucuria e doar o presimțire a fericirii, o scăpărare a ei, în timp ce fericirea e împlinirea deplină a rostului tău ca om.
Nu există bucurie profundă și adevărată în afara relației cu alți oameni sau cu Dumnezeu.
Dar ce îl împlinește cu adevărat pe om? Care sunt izvoarele fericirii?
Împlinirea adevărată nu poate veni decât din iubire, din iubire împărtășită. Cea mai mare fericire e să iubești și să fii iubit. Dumnezeu nu avea neapărată nevoie de om. Dar Dumnezeu este iubire, iar iubirea se cere împărtășită, iubirea este revărsătoare, naște generozitate. L-a chemat pe om la existență ca să participe la bucuria Lui, bucuria care se naște din relație, căci Dumnezeu este o treime. Nu există bucurie profundă și adevărată în afara relației cu alți oameni sau cu Dumnezeu. În afara lui Dumnezeu există numai surogate de fericire, propuse de diavol, care, fiindcă nu e creator, găsește mare satisfacție în a imita creația. Dacă Dumnezeu ne dă bucurie, hop și el cu plăcerea. Dar plăcerea nu e o satisfacție profundă, plăcerea nu satură niciodată. Cu cât o trăiești mai mult, cu atât se epuizează mai repede, suferi mai tare. Și apoi te arunci și mai cu nesaț în ea, iar durerea de după e și mai amară. Dacă bucuria e precedată de suferință, de suferință asumată, mântuitoare, plăcerea e întotdeauna urmată de ea.
Oamenii continuă totuși să caute împlinirea în lucruri materiale sau în glorie lumească. Nu e de mirare că lumea întreagă e scuturată de o criză profundă.
Oamenii sunt dependenți de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranță a existenței unei alte realități. Când devii conștient de veșnicie, te desprinzi ușor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Începi să nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credință. Asta nu înseamnă că nu mai lucrezi să dobândești nimic, dar nu mai ești stresat de bunuri, e doar un exercițiu de administrare a lor, fiindcă le înțelegi rostul și utilitatea. Sunt atâția oameni care au tot ce le trebuie. Și totuși, de ce nu trăiești în preajma lor sentimentul că ar fi împliniți? Materia nu poate aduce fericirea, cum nu o pot aduce nici faima artistică sau intelectuală. Pentru că paradoxul e că nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care risipești. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acumulate pentru a fi risipite, dăruite. Altminteri, te epuizezi într-o relație cu tine însuți.
Extras din interviu cu Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa