Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieşi decât bine.
Să iubești pe Dumnezeu din toată virtutea ta, ca prin toate acțiunile tale să placi Aceluia. După cum cel legat prin căsătorie se străduiește să placă soției, cu atât mai mult monahul trebuie, prin orice mijloace, să placă lui Hristos. „Cel ce păzește poruncile Lui (Hristos), rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el” (I Ioan 3, 24). Dumnezeu nu vrea să fie iubit prin vorbe, ci prin inimă curată și fapte bune.
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
1. Tragedia vremurilor noastre stă în absența aproape desăvârșită a conștiinței că există două împărății, cea vremelnică și cea veșnică. Vrem să construim Împărăția cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veșnicie.
În rugăciune, cel mai important este sinceritatea inimii. Nu contează câte cuvinte rostim, ci cât de mult suntem prezenți cu inima și mintea noastră în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu cunoaște toate dorințele și nevoile noastre, și nu are nevoie de explicații lungi. Ceea ce caută El este un suflet deschis și sincer, o inimă smerită care să Îl caute cu adevărat.
“… Să revin la cuvântul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. Părintele Sofronie, când a auzit cuvântul acesta pentru prima oară, a simţit că acest cuvânt era cuvânt dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan şi mântuirea lui, ci pentru o întreagă epocă, pentru toată deznădejdea asta care se înfiripă într-o lume deosebit de deznădăjduită, aşa cum o cunoscuse el, după Primul Război Mondial.
Dacă aș întâlni un preot și un Înger, m-aș pleca întâi preotului până la pământ și i-aș sărută mâna sfințitoare și apoi m-aș pleca Îngerului. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Deoarece preotul are îndrăzneală la Dumnezeu prin Har să jertfească la epicleză pe Însuși Fiul, transformând pâinea și vinul în cinstit Trup și Sânge dumnezeiesc.
Asemenea mielului este preotul. Jertfă și iar jertfă!
Un preot căsătorit spunea:
Rugăciunea este respirația sufletului, este izvorul vieții noastre. Așa cum trupul nu poate trăi fără aer, sufletul nu poate trăi fără rugăciune. Rugăciunea nu este doar o datorie creștină, ci este o necesitate vitală. Prin rugăciune, sufletul nostru intră în contact cu Dumnezeu, se hrănește din harul Său și se înalță spre ceruri.
In fiecare clipă ne pândește pericolul acestei secularizări. În fiecare clipă, în fiecare oră, putem fi călăuziți către sinuciderea noastră duhovnicească.
La început harul ne învaţă, provoacă în noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. Întotdeauna cu noi, Duhul Sfânt ne face să fim binevoitori faţă de semeni. Este o atitudine normală, naturală.
Spovedania este mărturisirea de voie și sinceră a păcatelor săvârșite, fără rușine și reținere, și cu osândire de sine, cu zdrobire, în fața unei persoane rânduite de Biserică pentru iertarea păcatelor.