Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar cineva care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi: ce ai greşit tu; ce neputinţă are celălalt; cât e de bolnav sufleteşte; ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie.
Adesea vedem moartea ca pe o despărţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem nevoiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas orfană. E doar o aparenţă însă.
Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19).
Îmi amintesc că în zilele tinereţii mele, când eram adolescent, o cunoscută a mamei mele – persoană educată, destul de religioasă – îi spunea mamei: „A venit postul, trebuie să postesc, să mă pregătesc de spovedanie, de împărtăşanie… mă gândesc, şi nu văd niciun fel de păcate…”. Atunci, băieţel fiind, m-am mirat, mi s-a părut un lucru foarte ciudat, şi nu ştiam ce să zic cu privire la acest lucru. Acum i-aş răspunde: „Nu vă vedeţi păcatele pentru că ele ţin de mândria fariseică”. Câţi dintre noi, ca să fim cinstiţi, se consideră păcătoşi şi nelegiuiţi faţă de Dumnezeu? Cred că foarte puțini.
Afirmaţi la un moment dat că fiecare cruce poartă în ea o taină. Credeţi că fiecare are de parcurs un traseu iniţiatic bine stabilit în metamorfoza de la uniformitate la unicitate?
Cum au urcat toţi oamenii care s-au mântuit! Nu există o „societate de astăzi”, fiecare a trăit societatea contemporană cu el ca „societatea de astăzi”. Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie. Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.
Toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția, iar soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată!
Cu ceva timp în urmă, a venit la mine un om de peste optzeci de ani. Căuta sfat, pentru că nu mai putea îndura chinul în care trăise timp de șaizeci de ani. În timpul războiului civil din Rusia, ucisese o fată pe care o iubea. Se iubeau cu ardoare și urmau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri, ea s-a aplecat brusc, și el a împușcat-o din greșeală.
E atât de important să te uiţi spre Hristos în momentele astea de poticneală, de răfuială lăuntrică sau cu cei din jurul tău. Cel puţin asta credem noi, asta învăţăm şi eu am nădejde că, ori de câte ori îţi aţinteşti privirea spre Hristos, El poate să te salveze dintr-un moment de dezechilibru.
Imnul al Xlll-lea
Îndemn la pocăinţă; şi cum voinţa trupului unită cu voinţa duhuluiface pe om în chipul lui Dumnezeu.
Omule, tu încă te temi ca nu cumva să ai de suferit. Încă vrei ca tu şi ai tăi să vă bucuraţi de toate cele ale lumii. Dar viaţa îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeieşti!
Păcatele noastre sunt ca praful pe geamul de la fereastră. Printr-o singură mișcare ștergem praful și fereastra devine curată.
Când îmi spune cineva: ”maică, eu sunt îndrăcită, uite ce-mi trece prin cap…” eu îi spun: ”nu ești îndrăcită, ci deschisă sugestiilor și lucrării lui prin gândurile noastre. Că mintea omului e ca o autostradă cu trei benzi, pe care circulă gândurile dumnezeiești omenești, pe dincolo cele omenești, pe dincolo cele drăcești… Să avem grijă pe unde umblăm…
Cei care vin la spovedanie din obicei și ca să salveze aparențele, cei care nu își spovedesc sincer păcatele și de rușine le acoperă sau le justifică, cei ce se îndreptățesc pe ei înșiși și îi osândesc pe alții, aceștia Îl batjocoresc pe Dumnezeu, vorbind aiurea. Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit fiindcă El cunoaște toate. Cei care își acoperă păcatele suferă cele asemenea celor bolnavi care își ascund bolile și nu spun adevărul la doctori din pricina rușinii, și dacă e să li se întâmple lor vreo slujire a patimii, li se întâmplă, și aleargă la doctorii cei duhovnicești, dar și trec sub tăcere adevărul.
Modestului funcţionar T., care se plânge de prietenul îngâmfat