Frica de Dumnezeu, în sensul prost al cuvântului, este ce a desăvârşit păcatul în Adam despărţirea de Dumnezeu. Dar nu a desăvârşit-o total, că pocăinţă mai este dar a pecetluit într-o oarecare măsură starea de păcat.
Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină.
Nu toţi oamenii de credinţă. Eu cunosc oameni cu credinţă, care sunt foarte fericiţi şi n-au nicio suferinţă. Nu i-a durut măseaua în viaţa lor! M-am dus odată la un moş în Maramureş. Stătea în faţa porţii, aşa, foarte melancolic, şi am zis: Uite, măi, săracul, ce suferă! „Moşule, ce faci aici?” „Ia, şi eu cu munţii.” Ceea ce părea suferinţă era pace.
Odată, povesteşte un fiu duhovnicesc al său, l-am dus pe un oarecare cunoscut de-al meu să se spovedească. Când a ieşit de la spovedanie, era deznădăjduit.
Pentru o relaţie conştientă cu Dumnezeu şi roditoare, rugăciunea este vitală. Când eşti prieten cu un profesor extraordinar, ori cu un mare duhovnic sau cu un artist renumit, te îmbogăţeşti spiritual şi trăieşti o bucurie în preajma lui.
Către o limbă tăcută și o minte contemplativă, Tu Te apropii, o, AtotSfinte Duhule, mirele sufletului meu. Tu eviți o limbă vorbăreață așa precum lebăda evită un lac bântuit de furtună. Ca o lebădă tu înoți peste liniștea inimii mele și o faci rodnică.
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat. Ce înseamnă această judecată particulară?
Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Și exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere.
– Aţi vorbit despre oamenii din ziua de azi, doritori de plăceri şi confort. Aşadar, care este locul sentimentelor în viaţa noastră?
Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit.
Două sunt de preţ la rugăciune, cum spun Părinţii, luarea-aminte şi trezvia. Prima ţine duhul la Dumnezeu, a doua îl păzeşte de toate celelalte gânduri. Avem a ne feri nu doar de cugetele rele, ci de tot gândul care ne fură de la rugăciune.
Discernământul separă ceea ce este drept, alege ceea ce este folositor, judecă ceea ce este mai bun, evită extremele, merge pe calea de mijloc. Caută rezolvarea cuvenită, răspunsul cel mai bun la o întrebare pusă. Discernământul este absolut obligatoriu pentru toți, mai ales pentru cei care învață, care povățuiesc și sfătuiesc.
Noi vorbim cu gura, dar cu mintea suntem departe… Şi ne mustră Iisus Hristos, spunea contemporanilor Săi acest lucru care ne doare şi acum când îl auzim: „Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar cu inima este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8). Şi atunci, dacă e departe, aşteaptă… Noi însă suferim…