Eu vă spun ce conştientizez a fi din ce în ce mai esenţial, din experienţa mea de viaţă, atât cât a fost, așa cum e. Trebuie punctat, trebuie accentuat foarte mult ceea ce numim caracterul personal al relaţiei cu Dumnezeu. Eu cu Dumnezeu, Dumnezeu şi eu. Eu cu Dumnezeu: m-am dus la icoană, şi am Chipul: „Iată, Doamne, în faţa Ta sunt eu, în faţa mea eşti Tu. Suntem eu şi cu Tine. Tu și cu mine”. În felul acesta te ajuţi foarte mult să conştientizezi prezenţa lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu personală. Altfel suntem de cele mai multe ori capacitaţi de o prezenţă a lui Dumnezeu nepersonală, abstractă, şi nu ne ajută. Dar când ştiu că eşti Tu în faţa mea… Şi un om dacă ar fi, am un ajutor numai prin faptul că am gândul că nu sunt singur – dar când aş avea simţământul că lângă mine este Domnul! Dar simţământul real că este Cineva, că eşti Tu, Doamne, Tu, Doamne…
Și noi, ca Biserică, trebuie să recuperăm insistent caracterul personal al relaţiei omului cu Dumnezeu. Ştiţi ce spunea Avva Alonie din Pateric? „Până când omul n-ajunge să spună în inima lui: «Numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume», nu-şi găseşte odihna”. Asta înseamnă să dai totul la o parte şi te aşezi tu faţă în faţă cu Dumnezeu: „Doamne, eu şi cu Tine, Tu şi cu mine”. Şi în felul acesta te adânceşti în ceea ce se cheamă conştiinţa prezenţei personale a lui Dumnezeu. Și atunci când ridici ochii la icoana Domnului, îţi aduci gândul, senzaţia, simţământul relaţiei personale – că e Cineva, nu e abstracţiune.
Dar iată ce spun Părinţii de astăzi: ca să adânceşti această conştiinţă a relaţiei personale, când te aşezi la rugăciune, înainte de-a începe pravila ta, ai un dialog cu Dumnezeu: „Tu, Doamne…”, iată cum începusem. „Cine sunt eu, de sunt în faţa Ta? Cine sunt eu? Cum sunt eu?”. Un pic de introspecţie, un pic de conştientizare de sine. Un pic, altfel ne pierdem. Și simţul propriei noastre persoane îl pierdem, iar dacă nu avem conştiinţa propriei noastre persoane, atunci cum să ai conştiinţa prezenţei personale a lui Dumnezeu, pe care nu-L vezi? Noi înşine avem simţământul că suntem o abstracţiune. Asta-i marea dramă.
Nu e deloc ușor să ajungi la conștiința sinelui, la simțirea continuă a sinelui. Mulți avem despre noi o „idee”, ca și despre Dumnezeu. Și, când ne rugăm, punem cele două „idei” într-o legătură artificială. Simțirea cât mai adâncă și deplină a sinelui este o condiție a viețuirii la un nivel personal. Conștiința de sine ca recapitulare continuă, simțită a eului personal.
Sigur, și în lupta cu gândul este extrem de importantă această conştiinţă personală, pentru că numai așa vei putea spune: „Eu sunt deasupra gândului, eu sunt altceva decât gândul. Gândul poate fi al meu, dar eu sunt mai mult decât gândul, eu pot să alung gândul, eu pot să nu primesc gândul”. Eu – cine sunt acest „eu”? Cum spunea cineva: „Nu creierul gândeşte, eu gândesc!”. Nu? Eu mă lupt, eu primesc sau nu primesc gândul, eu primesc sau nu primesc ispita. Această atitudine trebuie mult cultivată, mai ales într-o vreme în care am pătimit mult din cauza ideologiilor nivelatoare, depersonalizante – şi pătimim în continuare, pentru că e o lume, pare-se, mai periculoasă din acest punct de vedere, mai depersonalizantă decât cea prin care am trecut noi.
Eu le spun: „Gândul nu eşti tu!”. Asta-i foarte important, gândul poate fi al vrăjmaşului. Iar când te simţi terorizat de un gând, trebuie să te întrebi: „Măi, daʼ cum mă biruie pe mine un gând?”. Eu le spun: „Gândul e o suflare! Te biruie pe tine o suflare?!” „Păi daʼ nu pot să scap, mă terorizează gândul ăsta!”. Păi trebuie să umbli undeva. Și n-ar fi mare lucru, iată, trebuie doar să alergi la Dumnezeu. Dar dacă nu face cineva experienţa acestei alergări la Dumnezeu, rămân nişte vorbe în vânt toate acestea, nişte abstracţiuni.
Extras din interviul Pr. Constantin Coman pentru Familia Ortodoxa (Martie 2016)