Când îți este greu să te rogi, stai, așa cum ți-am mai spus și altă dată, înaintea icoanei lui Hristos și nu-I spune nimic. Doar privește-L și, încet-încet, îți va vorbi El. Îți va spune: „De vreme ce te ostenești de dragul Meu, Eu te voi alina, voi fi alături de tine, te voi sprijini. Nu te întrista!”.
Vedeţi, acel om din lume a dobândit Rugăciunea lui Iisus, de îndată, din inimă, dând totul lui Dumnezeu, iar Domnul i-a dat harul fără plată. Mai cu seamă noi, monahii, aşa trebuie să lucrăm rugăciunea – dar, iată, grijile noastre, dorinţele noastre ne împiedică. Se spune în popor: „Nu-i bătrân omul de la mulţi ani, ci de la multe dorinţe”. Dorinţele noastre ne dărâmă. Iată, osteneşte-te, nu e vreo mare greutate a se ruga omul la Dumnezeu, dar trebuie să se deprindă din inimă.
Diavolul nu se va apropia de noi dacă vede că în sufletul nostru este scrisă legea lui Dumnezeu şi că inima omului se face tablă a legii Sale.
Starețul liturghisea în fiecare zi. Atunci când îl întrebai dacă a doua zi se va săvârși Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleași cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”.
Blândeţea şi smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde. Blândeţea se naşte dupã ce prin răbdare au fost eliminate din fire patimile mâniei. Ea stă imediat înaintea smereniei. „Precum lumina zorilor premerge soarelui, aşa blândeţea e înainte-mergătoarea smereniei”, zice Ioan Scărarul. Blândeţea e o dispoziţie neclintită a minţii, care rămâne, în faţa onorurilor şi a jicnirilor aceeaşi. Ea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ţi le produce aproapele şi a te ruga sincer pentru el.
Vom mai avea probleme, dar nu ne vom mai îngrijora pentru ele, pentru că acum știm că ele sunt inerente vieții și că bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm: Cu Domnul sau fără El. În același timp, am văzut și vom mai vedea că problemele se împuținează pentru că nu mai facem caz de orice, pentru că învățăm de la Domnul să avem răbdare și să ne smerim în fața celui de lângă noi.
„De ce să ne rugăm”, îmi spun cei apropiaţi mie, „când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile?” Dar eu le spun „Rugăciunea voastră nu e rugăciune, ci neguţătorie josnică. Voi nu vă rugaţi lui Dumnezeu spre a-L primi în sufletele voastre pe El, ci pe satana. De aceea, înţelepciunea cerului nu primeşte rugăciunile de pe limba voastră”.
Păcatele omului contemporan sunt trufia, mândria nemăsurată. Apoi lucrul făcut de mântuială, superficial. Rugăciunea făcută din vârful buzelor, fără să atingă inima. Alcoolismul care e cauza tuturor relelor în societatea noastră…
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde? Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug si fără boi? Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme? Nu.
Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani. În cazul de faţă, este esenţial ca omul să se deschidă, să nu se închidă în sine.
Auzisem din copilărie, pe plaiurile mele natale din Peloponez, că există un sfânt în Atena – părintele Porfirie: „Este nespus de mare! Te vede, te iubește, te citește și nu te ceartă.” Celor mai mulți dintre noi ne e teamă de sfaturile preoților, care par adesea prea aspre.