O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
Dacă eşti leneş şi neatent la rugăciune nu vei spori nici în dăruirea ta faţă de Domnul, nici în dobândirea păcii şi mântuire. Cel care a izbutit să ajungă la rugăciunea adevărată şi-a umplut fiinţa sa de dragostea lui Hristos, nu se face robul simţurilor lui şi nu dă întâietate la nimic altceva, nu supracinsteşte pe cel drept, nici nu judecă pe nimeni, ci se aseamnă lui Dumnezeu, care răsare soarele peste cei răi şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.
Sufletul meu tânjește totdeauna după Dumnezeu și se roagă ziua și noaptea, căci numele Domnului e dulce și desfătător pentru sufletul care se roagă și aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu.
Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea omenească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.
Cine poate înţelege toate darurile pe care creştinul le primeşte prin Dumnezeiasca Împărtăşanie atunci când se împărtăşeşte? Cum poate oare limba noastră slăbănoagă să le descrie, unul câte unul? Prin Sfânta Împărtăşanie mintea este luminată, intelectul este şi el luminat, toate puterile sufletului sunt curăţite, patimile trupeşti sunt amorţite…, iar dragostea de Dumnezeu este aprinsă.
După învăţătura revelată a Bisericii, Dumnezeu este esenţă, natură şi lucrare, şi dacă natura Sa, firea, substanţa, este de nepătruns omului, lucrarea Sa este posibil să fie simţită, înţeleasă. Lucrarea lui Dumnezeu, precum învaţă Sfântul Grigorie Palama, este dătătoare de viaţă, înţelepţitoare, îndumnezeitoare, astfel toată natura, toată zidirea participă în mod corespunzător stării ei la lucrările lui Dumnezeu, dar doar sfinţii şi îngerii participă în mod îndumnezeitor la lucrarea Lui.
Toate catehismele şi cărţile de învăţătură ortodoxe definesc căsătoria ca o „Taină a Bisericii”. La prima vedere, această definiţie poate părea ciudată; căsătoria a fost şi este practicată, de creştini şi de necreştini, de atei, de generaţii întregi de fiinţe umane care nu au ştiut niciodată sensul cuvântului „Sfântă Taină”.
General vorbind, preoția este o știință terapeutică. Ea are ca scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare, aceasta este lucrarea preotului.
Duhovnicul trebuie să știe să vindece omul, adică să lumineze și să elibereze mintea și chiar să transforme toate patimile, pentru că, deși mai înainte acestea au lucrat împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii.
Crucea Domnului ne arată trei mari adevăruri. Mai întâi, că pentru a fi șters păcatul nostru cel greu, a fost nevoie ca Dumnezeu să Se pogoare trupește pe pământ, să devină om și să Se răstignească. A fost nevoie să se verse Sângele lui Hristos pe Cruce, ca să se spele întinăciunea păcatului. Și astfel, noi să putem găsi calea ce duce la izbăvire, la mântuire, la adevăr și la lumină.
Crucea reprezintă pentru noi – pentru creștini, pentru poporul care își face semnul înainte de orice faptă și la toate rugăciunile – suprema iubire a unuia pentru altul și suprema iubire a fiilor pentru neamul lor. Crucea presupune să mergi până la moarte, de bunăvoie, pentru ceilalți.
Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea de sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă.
Cei care se îndepărtează de Hristos se lipsesc de iluminarea dumnezeiască, pentru că lasă locul însorit şi, ca nişte neghiobi, merg acolo unde nu este soare şi astfel este firesc să răcească şi să se îmbolnăvească duhovniceşte. Deşi toţi am fost înzestraţi de Dumnezeu cu harismele potrivite fiecăruia, nu le folosim spre mântuirea sufletului nostru şi cea a semenilor noştri, ci, de cele mai multe ori, le folosim spre răul nostru şi al celorlalţi.
Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Câte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.