Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dumneavoastră a fost aleasă „Miss”. Ca şi cum aţi aştepta să vă şi felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.
Nu ştiu de ce mai spuneţi în scrisoare: „Pentru fiica mea, ca fată educată, lucrul acesta este foarte măgulitor”. Căci, ce se poate spune despre educaţi şi needucaţi în zilele noastre?
De ce este nunta „taină mare”? Pentru că este comuniune cu Dumnezeu prin însoțire. Prin comuniunea omenească, ce este preânchipuire a vieții și a dorinței, și a voinței, și a planului lui Dumnezeu, se împlinește unirea cu Dumnezeu, se înfăptuiește pronia dumnezeiască. Apostolul Pavel, referindu-se la nuntă, spune: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Ef. 5,32).
Nunta are importanță și este o Taină, pentru că e de nedezlegat, iar caracterul de nedezlegat al nunții înfățișează însoțirea nedezlegată a lui Dumnezeu cu omul.
Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse, sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină – celule negre, în haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat şi uscat scoarţă pe ele. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim, şi mulţi au murit.
Putem alege să murim singuri şi trişti, iubind o pisică de rasă, sau să murim vii, înconjuraţi de fiinţe care ne iubesc şi pe care le iubim, în ciuda tuturor rănilor pe care ni le-am făcut unii altora şi a dezamăgirilor pe care le-am trăit de-a lungul timpului.
Ce să facem dacă oamenii ne dezamăgesc? E mai bine să trăim singuri? Mai există iubire adevărată pentru oamenii de azi?
„…propaganda verbală a păcii serveşte multora în scopuri de război. Se vorbeşte atât de mult astăzi despre pace nu pentru că e pace, ci pentru că pacea este în primejdie.
Chiar şi propaganda verbală a păcii serveşte multora în scopuri de război. Şi astfel, în zilele noastre se adevereşte încă o dată spusa prorocului: Pace, pace, şi pace nu este (Ier. 8,11).
Părintele Adrian Făgeţeanu, Emisiunea Universul Credinţei, TVR 1
Mărturii despre mişcarea Rugul Aprins şi suferinţele îndurate în închisorile comuniste
Împãrate Sfinte, Cela ce esti mai înainte de toti vecii Fiul Tatãlui si Cuvântul Lui Cel împreunã fãrã de început si împreunã vesnic, Iisuse Hristoase, Fãcãtorul cerului si al pãmântului, Ziditorul meu, Carele prin atotziditoare porunca Ta ai scos toate dintru nefiintã si pre mine întru aceastã viatã m-ai adus, Cela ce bine ai voit a-mi dãrui în scãldãtoarea Botezului harul nasterii celei de Sus în Sfântul Duh si a pune pecetea Darului Acestuia pre mãdularele trupului meu în Sfânta Tainã a Mirungerii, Cela ce ai pus în inima mea dorul de a Te cãuta pre Tine, Unul Dumnezeu Cel Adevãrat – auzi rugãciunea mea.
Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care păzește pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă și trebuie sa te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conștiința prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim.
Și lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău, ca să-l lovească peste obraz, pentru a nu se înălța cu mintea. Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoșilor.
Trebuie să știm că Dumnezeu cere omului după măsura sa. Iată încă un motiv pentru care nu trebuie să-l judecăm pe cel de alături, căci nu îi cunoaștem măsura.
Un frate a întrebat pe oarecare din părinți de se spurcă cineva gândind gând spurcat. Și făcându-se întrebare pentru aceasta, unii ziceau ”Da, se spurcă”, iar alții, ”Ba nu, de vreme ce nu putem să ne mântuim, noi, proștii, ci aceasta este: A nu faptui acestea trupește”.
Scopul vieţii este umplerea de Duhul Sfânt. Această umplere se poate face fie la începutul vieţii, fie aproape de ultima clipă a ei, ca în cazul celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Mântuitorul.
Pentru intrarea în sferele Duhului Sfânt nu interesează data la care începi să te umpli de har, ci cantitatea de har ce o cuprinzi la moartea ta. Pentru om este mai uşor dacă această umplere cu Duhul Sfânt se face treptat, de la tinereţe.
„Dumnezeu fiecăruia o să-i dea cuvânt şi înțelepciune că nu va putea nimeni să-i stea împotrivă. Deci nu trebuie de pe acuma cineva să spună ce să facem. Aşa, deci să ne pierdem în planuri, ce-o să facem… Da, n-are niciun rost. Toate astea, planuri, să le facă economiştii sau cine se pricepe! Şi-n Apocalipsă, şi Mântuitorul repetă, şi Sfinţii Părinţi şi Scrierile Apostolice, că vor fi vremuri mult mai grele, mai aprige decât au fost toate persecuţiile de când e lumea! Dar nu va dura mai mult decât vrea… adică dacă va întrece antihristul în măsură fărădelegile şi persecuţiile, uciderile şi toate astea, Dumnezeu va scurta domnia, tirania lui.
Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră. Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire, unde i se fură şi-şi pierde multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei – bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru pe care nu-l mai ai.
Este nevoie de multă luare aminte. Comportamentul dezordonat şi neatent alungă harul dumnezeiesc.
Lipsa respectului este piedica cea mai mare pentru apropierea harului lui Dumnezeu. Cu cât mai mult respect au copiii faţă de părinţi, de dascăli, de cei mai mari, în general, cu atât primesc mai mult har dumnezeiesc. Şi cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu.
Mitropolitul Bartolomeu (Anania) (1921-2011) a fost arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.
Fragment din predica rostită de către ÎPS Mitropolit Bartolomeu (Anania) la vârsta de 88 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
Pentru orice situaţie ce părea grea sau complicată, Stareţul avea răspunsul gata: „Unde este Dumnezeu?”.
Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh”[1] poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune.
Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta, a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare încât fiecare om, pentru folosul lui propriu, să aibă nevoie de ajutorul altuia.
Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni, ostaşul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi țării sale.
ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania – Predică la duminica Vindecării demonizatului din ținutul Gadarei.
Mitropolitul Bartolomeu (Anania) (1921-2011) a fost arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.