Rugăciunea este mijlocul prin care noi ne unim foarte strâns cu Dumnezeu. Prin “rugăciune” nu înţelegem doar simplu rugăciune din când în când în faţa icoanelor, dar împreună cu aceasta – lucru pe care trebuie să-l facem – monahul foloseşte şapte cuvinte de rugăciune, pe care le rosteşte atunci când munceşte, mănâncă sau stă şi atunci când se ocupă cu orice altceva, fără încetare!
Spunem aceste cuvinte cu gura, cu mintea sau cu inima: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Cu ce te lauzi, omule, cu ce te mândreşti atâta? Oricine se laudă, o face cu cele ale sale, nu cu cele ale altuia. Ce ai tu al tău, cu care să te poţi lăuda? Ce ai tu, în afară de cele împrumutate, pe care la sfârşit trebuie să le înapoiezi celui ce ţi le-a dat?
Oare te lauzi cu frumuseţea trupească? Du-te la cimitir, şi vezi unde se aruncă din oraş frumuseţea trupească. Sau te lauzi cu ochii şi gura? Cine ştie de câte ori ţi-ai scuturat plictisit praful de pe încălţări, fără să te gândeşti că aceia sunt ochii şi gurile celor ce au trecut pe drumul pe care mergi tu acum!
Părintele Sofian Boghiu: Trebuia să fac și puțină pușcărie…
Interviu realizat de Elena Dinu în anul 2002. TVR – Universul credinței, www.tvr.ro
E foarte important să învățăm asta astăzi pentru că felul în care suntem atacați acum, felul în care suntem smulși din relația cu Dumnezeu acum se deosebește de felurile prin care vrăjmașul a luptat de-a lungul istoriei. Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai sunt materialiști. Acum mentalitatea Noii Ere care este și vine la noi ne ademenește cu „valori spirituale”.
Da, să fim atenți, că toți oamenii au duh, dar nu toți oamenii sunt înduhovniciți. Pentru că înduhovnicit este numai acela care în duhul lui a primit Duhul Sfânt și lucrează poruncile lui Dumnezeu în Duhul Sfânt.
Postul, leac pentru suflet
…Postul, acest medic al sufletelor noastre, obisnuieste sa domoleasca unuia fierbintelile si miscarile trupului, altuia sa-i imblanzeasca irascibilitatea, altuia ii alunga somnul, altuia ii trezeste ravna, altuia ii curata mintea si o face din nou libera de cugetele rele, altuia ii domoleste limba nedomolita si o retine ca si cu un frau prin frica lui Dumnezeu, nemailasand-o sa rosteasca cuvinte nefolositoare si putrede; altuia ii ocroteste nevazut inaltarile si-i fixeaza ochii si nu-i lasa sa se mai poarte cu curiozitate incolo si incoace, si il invata sa se priveasca pe sine insusi si sa-si aduca aminte numai de pacatele si lipsurile sale.
Slava deşartă este cea dintâi fiică a mândriei şi ea însăşi are şapte odrasle: lauda de sine, fățărnicia, iscodirea de lucruri noi, pizma, neînvoirea, iubirea de ceartă, neascultarea.
Slava deşartă este cea dintâi fiică a mândriei şi ea însăşi are şapte odrasle:
Noi, Biserica Ortodoxă, care avem aşa mari, puternice, rezistente valori, noi putem să realizăm ceea ce nu se mai întâlneşte în nici o confesiune, în nici o religie. Acest aspect este recunoscut de toţi aceia din alte confesiuni care sunt sinceri.
Dar să nu ne culcăm pe-o ureche că suntem creştini de 2000 de ani, că avem valori mari, o sănătate genetică extraordinară şi aşa este, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne adormim conştiinţa. Pentru că fiecare este sau nu este creştin prin Sfântul Botez şi fiecare este sau nu este creştin în măsura în care încearcă să îndeplinească făgăduinţele de la dumnezeiescul Botez.
Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.
Nu poţi face nimic cu râvnă şi prielnic dacă mai întâi nu eşti încredinţat că aceea ce faci este folositor. Cel ce seamănă, dacă, după ce a aruncat sămânţa, nu se gândeşte la seceriş, niciodată nu va secera. Cine ar primi să trudească în zadar, fară a trage un prisos din osteneala lui?
Dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr, cine întru această viaţă petrecea în scârbă şi apoi ce a dobândit fiecare? Cât a vătămat pe Lazăr sărăcia? Au nu l-a dus ea pe dânsul în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi un biruitor? Şi cât a folosit bogatului averea, celui ce era îmbrăcat în porfiră şi vizon? Cu adevărat, cu nimic.
Pentru că, unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt căpitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hrăneau la masa lui, şi unde-i masa cea împărătească? Au nu-l duceau legat la mormânt, ca pe un tâlhar? Şi-şi ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigând cu glasul uscat de sete:
Fiecare dintre noi, în necazuri poate să-și dea seama de ceea ce este el în adevăr. Căci “cel ce n-a fost încercat, nu știe nimic”.
Omul căruia totul îi merge bine este expus la o mare primejdie; el trebuie să se aștepte la necazuri puternice. Și aceste necazuri vor fi cu atât mai puternice, cu cât vor fi întâmpinate după bucurii mari.
Lumea vrea să şi păcătuiască şi Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte şi noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.
Oamenii nu cred, de aceea dau năvală la păcat. Tot răul de acolo începe, de la necredinţă. Nu cred în cealaltă viaţă şi de aceea nu iau în considerare nimic.
Deşi părintele Serafim Rose avea o bogată viaţă lăuntrică, nu era cineva care să se descopere pe sine şi, fiindcă era deosebit de modest, din scrisorile lui nu putem obţine decât licăriri ale acesteia.
Întreaga poveste a vieţii sale duhovniceşti aşteaptă cercetări şi studii mai ample. Totuşi, putem deosebi în viziunea sa următoarele principii de bază:
La întrebarea ”Cum să recunoaștem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie următoarele: ” Ca să o pricepi, ca să o simți, bagă de seamă cum te vei simți atunci când cei din jurul tău fac ceva așa cum nu-ți place ție, împotriva voii tale.
Dacă în tine ia naștere, în primul rând, nu gândul de a îndrepta cu blândețe greșeala, ci nemulțumirea și mânia, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.”
Fraţi creştini!
Vreau să vă spun două-trei lucruri despre aceşti sfinţi arhangheli, despre cerul care este plin de arhangheli şi de îngeri.
Cei doi arhangheli, Mihail şi Gavriil, de-a lungul istoriei neamului omenesc, s-au arătat de multe ori în viaţă oamenilor.
Marele Prooroc David, zicea: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine, ziua şi noaptea” (Ps, 41, 3).
O, fericit suflet al Proorocului, încăperea şi sălaşul Sfântului Duh! în fiecare zi şi noapte plângea. Iar noi nici măcar un ceas nu voim să ne umilim şi să ne pocăim.
Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi. (Eclesiastul 11.1)
Niciodată să nu aşteptăm să fim răsplătiţi numaidecât pentru binele pe care-l facem şi nici să fim binevoitori numai faţă de persoanele care par gata să ne întoarcă acest bine. Egipteanul aruncă sămânţa în apele Nilului, fără nici o grijă, ca şi când ar fi aruncat-o pe pământul roditor de pe malul apei. Pentru ce? Pentru că în curând apele scad şi sămânţa de orez sau de grâu pătrunde în pământul fertil pentru ca, puţin mai târziu, să dea un rod bogat.
Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, așteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu ca să ne scape. Or, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.
Că spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din Ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la…”, de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorințele.