Știu bine, iubiții mei frați în Hristos, că sunteți un auditoriu care nu intrați pentru prima oară în biserică. Ați auzit multe predici și felurite omilii. Ați luat hotărâri, ați avut lupte, aveți izbânzi și înfrângeri. Ce să spună în seara aceasta vorbitorul care nu vrea să vă obosească, dar nici să vă aducă o falsă mângâiere? M-am gândit, așadar, iubiții mei, să vă vorbesc, așa cum obișnuiesc întotdeauna, de mulți ani, simplu, despre cultivarea inimii.
„Iubiți credincioși, ni s-a istorisit astăzi una din marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos – înmulțirea minunată a pâinilor. Domnul predica într-un loc pustiu, iar mulțimile, mai de aproape și mai de departe, Îl urmaseră și-L ascultaseră fără întrerupere vreme de ceasuri și ceasuri întregi. Cuvântul Lui le era hrană pentru suflet și parcă nu se săturau; L-ar tot fi ascultat. Au uitat de foamea și de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Domnul și I-au spus: „Învățătorule, iată, s-a făcut spre seară și oamenii aceștia n-au mâncat nimic toată ziua. Dă-le drumul să meargă prin satele din preajmă și să-și cumpere de-ale gurii.”
Era la noi, la mănăstire, un părinte – Serafim Popescu –, și el zicea: „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”, iar părintele Arsenie Boca îl completa: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.
Aș vrea să vă spun acum un cuvânt și despre ascultarea către duhovnic, al Părintelui nostru Sofronie care, în ultimii doi, trei ani, ne vorbea aproape în fiecare săptămână. Și abia atunci am înțeles o taină, pe care mulți ani m-am străduit să o înțeleg și nu am reușit.
Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Ava Isaia Pustnicul era un fin cunoscător al inimilor, al semnificaţiei autodisciplinei şi al necesităţii conştientizării propriilor limite, imperfecţiuni şi neputinţe. Una din expresiile lui preferate era typoson seauton („fă slujirile tale cu măsură” – Cuvântul IV, pp. 54-55). Astfel, ascetul se va păzi de excese sau exagerări, pe care Cuviosul Părinte le considera imbolduri ale celui rău. Spre pildă, el îşi îndemna cu blândeţe ucenicii să postească disciplinat şi cu măsură:
După cum orice creștin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a și-o recâștiga, tot astfel trebuie să știe că nu-i rațional și drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.
Vrei să-ți spun pe scurt că nu locul te mântuie, ci purtarea și voința? Adam era în Rai, ca într-un port, și s-a înecat (Facerea 3, 1-24); Lot era în Sodoma, ca pe mare, și s-a mântuit (Facerea 19, 16); Iov stătea pe gunoi și s-a îndreptățit (Iov 2, 8), iar Saul era în mijlocul bogățiilor și și-a pierdut împărăția – și pe cea de aici, și pe cea de dincolo.
Pe mine nu mă interesează, dragul meu, că ai citit multe acatiste, paraclise, în genunchi. Să aveţi prezenţa inimii la Dumnezeu, nu doar să ziceţi; că la urma urmei o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă. Nu pe principiul „Am zis multe!”
Acedia (akidía), mâhnirea, epuizarea te vor încerca fără doar şi poate, aşa cum se întâmplă cu orice om. Problema esenţială este modul în care ne raportăm la ele. Deja ţi-am scris, mi se pare, că dacă ne trăim stările ca fiind doar ale noastre, „individuale”, la sfârşitul tuturor încercărilor sufletul sărăceşte şi devine fără rod, iar viaţa îşi pierde sensul şi devine insuportabil de plictisitoare. Ţelul nostru, pe care ni l-a pus în faţă Evanghelia, este să devenim ipostasuri universale, să aducem în lăuntrul nostru lumea toată, să trăim întreaga profunzime a istoriei lumii şi, mai presus de toate, istoria Omului. Aşadar toată omenirea este acest „Eu” şi toată istoria este viaţa mea.