
Închipuire şi înşelare





Știți din istorie că înaintașii noștri, creștini ortodocși, erau oameni foarte temători de Dumnezeu și totdeauna aveau credință tare și adâncă în mijlocirea cerească a Maicii Domnului. Și Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credința lor, ci trimitea totdeauna ajutor tuturor celor care alergau la ea cu nădejde.

Dar poate întrebați: „Cum se poate să dea cineva toate ale sale săracilor, fără să aibă dragoste?”

– Ați spus clar că sfinții nu sunt prieteni ai lumii, ci sunt prieteni ai lui Dumnezeu.

Trebuie deci să știm ce curse ne întinde diavolul și cum se luptă să ne înrobească, căci doar atunci vom putea rupe sforile cu care ne înfășoară. Și, când vom scăpa de tirania lui, va veni în noi Împărăția lui Hristos, care vine numai la cei care-L cunosc. Atunci vom deveni împreună-locuitori cu îngerii. Atunci, în locul blestemului lui Adam, vom avea binecuvântarea dumnezeiască. Și, în loc de moarte și stricăciune, vom avea viață veșnică.

Adevărul este că m-am ostenit mult. De multe ori m-am indignat. Alteori am deznădăjduit. Mi-a spus odată un frate: Cu stareţul tău omul n-ar rezista nici douăzeci de minute. Tu, părinte, mai mult de patruzeci de ani, cum l-ai purtat?
– Să-ţi spun! Poţi crede că este străduinţa, să zicem, lupta cu gândurile. Poţi s-o pui, într-un fel, pe seama ascultării. Poţi afirma că se datorează rugăciunii.

Ortodoxia nu poate fi o filosofie și un moralism sterp, ci o știință a tămăduirii. Ea îl tămăduiește pe om. Teologia ortodoxă este strâns legată mai mult de medicină decât de filosofie. După cum un bolnav, pentru a se putea vindeca, trebuie să-și conștientizeze boala și să cerceteze un doctor, tot așa stau lucrurile și în privința bolii duhovnicești. Din păcate, trăim într-o epocă în care păcatul de căpetenie este necunoașterea stării în care ne aflăm.


L-am întrebat într-o zi:

1. „Psihoterapia Ortodoxă”
De mulți ani slujesc ca Părinte Duhovnicesc și am avut sub îndrumarea mea mulți oameni care veneau să-și descopere căderile și să ceară călăuzire.

Lumânările aprinse în fața icoanelor sfinților reflectă iubirea lor arzătoare pentru Dumnezeu, Cel pentru Care au renunțat la toate, lepădându-se de toate bunurile la care țin oamenii în viața aceasta și chiar la propria lor viață, așa cum au făcut Sfinții Apostoli, sfinții mucenici și mulți alții.

Cuviosul Siluan Athonitul iubea în mod special pe Duhul Sfânt și în rugăciunea lui Îl chema, cum ne spune el însuși în cuvioasele lui scrieri pe care le-a păstrat ucenicul cel de un cuget cu el, Gheronda Sofronie. „Doamne, dă-ne nouă pe Duhul Sfânt. Întru El Te vom slăvi ziua și noaptea, fiindcă trupul nostru este neputincios, în timp ce Duhul Tău este viu și dă în suflet putere de a Te sluji cu sârguință. Se sprijină duhul nostru pe dragostea Ta, îl face să afle în Tine pacea și desăvârșita lui odihnă.


Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”.

Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.