Există o legătură interioară între rugăciune şi post. Postul ne învaţă să nu trăim cu ceea ce ne dorim; postul nu este cu adevărat o chestiune de disciplinare a corpului – nu este împotriva corpului, ci mai degrabă o chestiune de a depăşi utilizarea abuzivă a corpului de către minte. Lăcomia, de exemplu, este numită de Sfântul Ioan „ipocrizia stomacului”: este o patimă cognitivă, un raţionament greşit, mâncăm mai mult decât avem nevoie, din cauza dependenţei de plăcere a minţii noastre. Ca şi celelalte patimi pe care le avem cu toţii deoarece suntem prea preocupaţi cu cele ce ţin de trup: ce vom mânca, bea, purta… în ce case să locuim…
Prin post reuşim să înţelegem că trăim din mâinile lui Dumnezeu, binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru toată bunătatea lui. Acelaşi lucru este valabil şi cu rugăciunea. Rugăciunea nu înseamnă a-I cere lui Dumnezeu toate lucrurile de care avem nevoie, ci mai degrabă să ne racordăm viaţa noastră la Dumnezeu, să ne armonizăm mintea noastră cu voinţa Sa, să învăţăm cuvintele psalmilor şi ale rugăciunilor, astfel încât acestea să izvorască spontan pe buzele noastre, pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru harul Său şi a ne mângâia în necazurile noastre; pentru a conforma toată viaţa noastră, minte şi trup, cu modelul arătat nouă de Hristos.
Dacă acest scop se află înaintea noastră, atunci într-adevăr, după cum spune Hristos, toate lucrurile sunt posibile celui care crede, şi de vreme ce acest lucru este atât de mare, poate că singurul nostru răspuns este cel al tatălui acelui tânăr din Evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.
Să ne rugăm, aşadar, să putem avea atenţia aţintită asupra tuturor acestor aspecte şi să ne rugăm pentru a primi puterea de a le îmbrăţişa.
Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016