Omul a fost zidit „după chipul și asemănarea”[1] Creatorului său. Dumnezeu a dat o mare valoare omului prin faptul că l-a făcut după chipul Lui, adică prin faptul că i-a dat posibilitatea să participe la viața Sfintei Treimi, să comunice cu Dumnezeu, să Îl slăvească, să primească harul de viață făcător al Preasfântului Duh, să fie luminat și să înțeleagă sensul vieții și al lumii.
Numai omul dintre toate făpturile, fiindcă participă la lumea materială și duhovnicească are avantajul să trăiască o relație personală liberă cu Plăsmuitorul lui care depășește această viață vremelnică și se întinde în veșnicie. De aceea și omul nu poate să fie satisfăcut niciodată numai cu împlinirea nevoilor lui materiale și trupești pe care le cere firea lui materială, cum se întâmplă cu celelalte animale, ci el caută o relație personală și comunicare cu Dumnezeu în dobândirea harului Preasfântului Duh încât să prefacă viața lui într-o continuă doxologie a lui Dumnezeu și să trăiască astfel taina mântuirii lui și în această viață, și în cealaltă.
În această încercare ca viața noastră întreagă să devină o continuă doxologie a lui Dumnezeu, este firesc să aibă loc una dintre cele mai elementare funcții ale vieții omenești, unirea bărbatului și femeii.
Este cunoscut faptul că Dumnezeu este iubire[2] și chipul Lui, omul, își găsește sensul vieții lui în iubire. Ca ceva să fie adevărat în viața omului trebuie să fie roada iubirii. Și relația noastră cu Dumnezeu trebuie să fie o relație de iubire care să crească continuu și relația noastră cu oamenii trebuie să fie o luptă ca să iubim pe fiecare om. Dragostea caracterizează viața omenească și constituie măsura adevărului ei. Și în relația de căsătorie nu se poate altfel decât ca dragostea să fie elementul ei central și esențial. O dragoste deplină care cuprinde relația trupească, dar o depășește și cuprinde toate aspectele persoanei umane. O dragoste care, ca chip al dragostei lui Dumnezeu față de om nu are prezumții sau limite temporale, nici nu caută satisfacții egoiste, ci rabdă toate, fără să pizmuiască, fără să se mândrească, fără să caute interesul, fără să gândească răul, fără să se piardă vreodată, fără să înceteze să existe[3]. Toate câte a făcut Dumnezeu, le-a făcut bune foarte. Și în special la om, al cărui suflet și trup constituie o unitate, toate sunt bune și sfinte și nu există nimic în firea lui care să fie rău sau păcătos. Omul a fost plăsmuit din bunătatea lui Dumnezeuca să fie o doxologie și o mulțumire către Plăsmuitorul său, trăind și participând la taina iubirii.
De aceea în Biserica noastră nunta este una dintre sfintele ei Taine. Vine Dumnezeu să binecuvinteze unirea a două persoane. Să le unească pentru toată viața. Să le ajute să se golească, să deșerte existența de egoism și de mândrie ca să primească în ei o altă persoană și să reușească să o iubească, să o pună pe primul loc în inima lor, biruind iubirea de sine și individualismul lor.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că Taina aceasta este mare și o aseamănă cu relația lui Hristos cu Biserica (Efeseni 5, 32) Relația de căsătorie trebuie să fie rezultatul iubirii și al jertfei analoge iubirii și jertfei lui Hristos pentru Biserică. Atunci, prin taina aceasta se valorizează taina vieții. Atunci personalitatea umană progresează și se maturizează trecând prin crucea smereniei și a dragostei și pregustă evenimentul Învierii prin unirea ei cu oamenii și cu Dumnezeu.
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)
[1] Facere 1, 26.
[2] I Ioan 4, 16.
[3] Cf. I Corinteni 13, 4-8.