Lucrul cel mai important în lupta nevăzută este recunoașterea propriilor slăbiciuni și a micimii propriei persoane lipsite de ajutorul lui Dumnezeu. Această conștientizare este atât de necesară, încât Dumnezeu îi aduce pe cei mândri și încrezători în propriile forțe la ea prin căderi dure, îngăduindu-le să cadă într-un păcat sau altul și, în special, în acele păcate despre care ei au crezut că sunt destul de puternici pentru a se proteja singuri de ele. „Să știți”, spune Sfântul Isaac Sirul, „că acolo unde cineva a căzut, mai înainte se afla mândria”. Așadar, este esențial pentru cel căzut în păcat să se întoarcă pe cât de repede posibil la gândul și simțământul propriei lipse de însemnătate, la mustrare și smerenie în gândire, și să ceară de la Dumnezeu să îi insufle această conștientizare constantă a propriei nimicnicii.
În același timp, atunci când cineva se confruntă cu sărăcia, durerea, neșansa sau boala, această condiție trebuie privită drept un mijloc trimis de Dumnezeu pentru a determina persoana respectivă să își recunoască propria nimicnicie. Trebuie să fim smeriți și să ne recunoaștem slăbiciunile.
Acela care vrea să își înțeleagă întru totul slăbiciunile trebuie să analizeze cu atenție, cu zel, propria persoană, propriile gânduri, sentimente, cuvinte și fapte cel puțin de câteva ori pe zi. Acela care procedează astfel va vedea cât de păcătoase, nesăbuite și greșite sunt faptele, cuvintele, sentimentele și gândurile sale. Apoi își va vedea limpede propria stare de haos, va conștientiza cât de inconsecvent este în a face binele și astfel, că este absurd și nebunesc să se bazeze pe sine însuși și să creadă că este capabil de a face ceva cu adevărat bun.
Veți întreba: „Cum se poate? Este bine să simțim propria lipsă totală de importanță și neajutorare? Cum se poate lupta cu răul din suflet cineva care se simte slab?”
Sfinții Părinți răspund și ne învață că trebuie să avem sentimentul propriei lipse de puteri și însemnătate și, în același timp, să avem în suflet credința deplină în Dumnezeu și ajutorul care va veni de la El. Convingerea fundamentală care trebuie să îl însoțească mereu pe orice creștin este aceea că nu se poate baza pe nimeni altcineva decât pe Singurul Dumnezeu, că nu poate aștepta ajutor și bine de la nimeni și că numai Dumnezeu poate să îi asigure victoria în lupta nevăzută pe care o duce.
Această convingere este întărită de propria credință că Dumnezeu cel Atotputernic poate face tot ce dorește pentru noi, că El, în înțelepciunea și cunoașterea Sa, știe ce este mai bine și necesar pentru noi și că El, în bunătatea Sa, este gata în orice clipă să ne ajute cu o dragoste de nepătruns de mintea umană de fiecare dată când avem nevoie.
Să fie oare adevărat că Dumnezeul care L-a dat pe Unul-Născut Fiul Său să moară pentru noi, Dumnezeul care îi caută pe cei păcătoși precum femeia din Evanghelie care pierduse o drahmă, Dumnezeul care, potrivit Apocalipsei, bate neîncetat la inima omului, dorind să intre în ea și să ia cina cu el, să fie adevărat că un asemenea Dumnezeu nu îi dă omului care se luptă cu răul din inima lui ajutorul necesar și sprijinul Său atotputernic și plin de har? Dacă vom căuta în Sfânta Scriptură, vom găsi numeroase exemple în care Dumnezeu i-a ajutat pe cei care au crezut în El. „Uitați-vă la neamurile cele din început și vedeți cine a nădăjduit spre Domnul și s-a rușinat?” (Înțelepciunea lui Iisus Sirah 2,10). Astfel de gânduri ar trebui să ne insufle credință absolută în Dumnezeul care ne va încununa cu o izbândă incontestabilă în războiul nevăzut.
Arhiepiscop Averchie Taușev, Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată, Editura Doxologia, Iași, 2016