Cel care nu-și dă seama că este bolnav și că zace „în patul păcatului și al morții” este „nebun”, afirmă în continuare Sfântul Simeon Noul Teolog. Prin urmare, orice creștin care nu rămâne în Biserică pentru a fi vindecat, sau care consideră că este sănătos și nu are trebuință de medic duhovnicesc, este nebun.
„Uneori, atunci când ne facem canonul zilnic, nu suntem atenţi, în timp ce atunci când lucrăm şi facem în acelaşi timp şi rugăciunea avem mai multă atenţie. Asta se întâmplă deoarece viaţa duhovnicească se leagă foarte mult de starea psihologică a celui ce se roagă. Dacă psihologic cineva se simte bine şi lucrează, atunci poate face şi rugăciune, sau atunci când are plâns în inimă se poate ruga mai bine. (…)
Sfântul Apostol Petru nu ne spune „lăsaţi în grija lui Dumnezeu grijile voastre cele mari, ci „toată grija”. Cel ce pe toate le poate este în stare să săvârşească, deopotrivă, lucruri mari şi lucruri mici Domnul, Cel ce ne-a izbăvit de cele mai grele suferinţe şi de cele mai mari păcate, poate purta, pentru noi, orice povară.
Cum am putea începe pocăinţa dacă în lume nu am ştiut nici măcar că ea este necesară?
Avva Isaac spune că, atunci când omul se smerește din suflet, el este înfășurat de harul lui Dumnezeu.
Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit.
Soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată. Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bineplăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea. Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se află în inimă este, prin sine, legat de curăţia ei.
Cu toţii cunoaştem mai mult sau mai puţin viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Ştim că de la o vârstă fragedă a trăit în păcat, în patimile trupeşti, cu o fervoare fără saţiu. La un moment dat a vrut să meargă la Locurile Sfinte împreună cu alţi pelerini din Alexandria, oferindu-şi trupul călătorilor din corabie pentru a-şi putea plăti drumul.
Poate omul să oprească soarele pentru o zi întreagă? Și poate un om neștiutor de carte să învețe în pustie pe de rost Sfânta Scriptură fără cărți și învățător?
În ceasul în care ne vom da sufletul, îngerii îl vor despărți de trup și îl vor urca în văzduh. Atunci toate puterile întunericului vor veni la vămile văzduhului, îl vor înconjura și îl vor cere ca niște turbați. Ei, vor găsi atunci ceva asupra lui? Vor găsi oare fapte rele și voi proprii pe care le-a împlinit în lume și pe care nu le-a îndreptat prin pocăință, nu le-a nimicit prin harul lui Dumnezeu?
Plângem noi, oare, pentru că am întinat și întinăm tot timpul în noi chipul lui Dumnezeu prin păcatele noastre? Că în fiecare zi aruncăm în noroi acest chip prin patimile lumești, prin atracția față de lume, prin necredință, mândrie, ură, invidie, neînfrânare, beție și prin celelalte patimi, și prin aceasta Îl mâniem din cale-afară pe Creatorul nostru și supărăm îndelunga Lui răbdare?!
Oamenii nu-mi pot face nici un rău, atâta vreme cât nu am răni.
O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem Raiul, îi cinstim pe sfinți și pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul și strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările și bolile, nu suferim plecarea din viața aceasta a celor dragi nouă, nu suportăm nedreptățile și izgonirile.
Fără tăcere, fără linişte, nu putem ajunge la mângâiere, pentru că mângâierea nu vine în mintea aceasta, ci în mintea care tace. Ca să simţim mângâirea lui Dumnezeu, avem nevoie de pace. Treaba noastră nu este să găsim liniştea, bucuria, pacea. Ele ne vor găsi pe noi dacă vom primi Darul lui Dumnezeu. Ca să ajungem la mângâiere, avem nevoie să tăcem, ca să ne întâlnim cu Dumnezeu.
Îmi descrii războiul puternic care te luptă de jumătate de an și ești nedumerită pentru ce ți-a fost îngăduit. Mă întrebi dacă nu cumva L-ai mâniat și acum pe Dumnezeu cu ceva, dacă nu cumva ai făcut vreun păcat de moarte? Chiar dacă n-ai păcătuit, trebuie să mai rabzi și pentru păcatele mai vechi. Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani cu patimile în pustie ca și cu niște fiare.