Ci, o, Doamne, uneori ai o cumplită încredinţare, ca o telegramă cu veşti întunecate pe care o primeşti fiind pe front şi luptându-te cu duşmanul ce te atacă de pe uscat şi din aer, cu foc de artilerie şi cu aviaţia de vânătoare.
Ne punem de foarte multe ori încrederea în ceea ce avem, în ceea ce putem, în ceea ce ştim noi şi uităm repede de Dumnezeu şi credem că în cele 10 minute pe care le-am putea da dimineaţa întâi lui Dumnezeu stă eficienţa zilei care începe.
Zic unii că nu știu de ce să se pocăiască. Problema este serioasă; s-au tocit teribil criteriile. Pretinsa libertate de astăzi l-a slăbănăgit moralmente în chip de-a dreptul înfricoșător pe om. Pocăința nu se poate mărgi la o spovedanie cu totul formală înaintea marilor sărbători, prin care ne aranjăm „îndatoririle religioase” și ne mărturisim greul nostru, pentru a ne despovăra sufletește. Pocăința este schimbare radicală a întregii vieți, răsturnare, reașezare, reorientare, lepădare și ură a păcatului, schimbare totală a modului de a gândi, îndrăgirea din tot sufletul a binelui și urmarea acestuia cu credincioșie și răbdare.
La începutul fiecărei săptămâni, sufletul omului este adesea împovărat de griji, de planuri și de neliniști. Uităm adesea că înainte de orice lucrare, trebuie să ne încredințăm viața și gândurile în mâinile lui Dumnezeu.
Sfântul Serafim de Sarov spunea:
Spunea Părintele Stăniloae o vorbă mare: știți de ce se sinucid unii oameni? Pentru că, eu cred, se simt foarte singuri.
Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puțini preocupați de voința Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim.
De aceea le zicea Domnul lor și cred că ne zice și nouă: Cuvântul Meu nu încape în voi. Nu are loc în noi pentru că nu suntem disponibili. Cu toate că viața e atât de trecătoare și astăzi suntem foarte puternici, iar peste o zi poate să dea o boală sau chiar moartea. Cu toate acestea, nu înțelegem – și zicem lucrul acesta, nu ca o judecată, ci ca durere, pentru că, oricât ar vrea Domnul să vorbească cu noi, nu are cu cine. Oricâte s-ar întâmpla în lumea aceasta, noi nu înțelegem.
Ferească-ne Dumnezeu de gândul că am putea ajunge la vreun bine fără ajutorul și binecuvântarea Lui. Episodul pescuirii minunate să ne slujească drept îndemn ca niciodată astfel de gânduri deșarte să nu se plămădească în sufletele noastre. Cât de zadarnice sunt toate strădaniile omenești fără ajutorul lui Dumnezeu. Pe când apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar când le-a poruncit Hristos să-și arunce încă o dată năvoadele în mare, au pescuit atâta mulțime de pește încât li se rupeau plasele.
Auzind relatarea evanghelică de astăzi, referitoare la pescuirea minunată și la frica Apostolului Petru, când a recunoscut și a trăit în prezența Celui ce se afla lângă el în barca sa, suntem încercați, sau, mai degrabă, ar trebui să fim încercați de frică pentru ușurătatea cu care ne apropiem de Dumnezeu, așteptând să-L întâlnim față către față.
Mulți dintre creștinii de astăzi socotesc că preoții sunt asemenea unor slujbași ai lui Dumnezeu și funcționari bisericești care îi ajută în diferite probleme, ori le slujesc, când au trebuință Tainele sau săvârșesc Dumnezeiasca Liturghie și, astfel, ei își pot satisface nevoile sufletești sau îndeplini o îndatorire tradițională. Îi socotesc drept vraci care lucrează magic!
Gheronda, este rău să ne luptăm pentru a urca în anumite poziții sociale înalte?
Iubirea de slavă este pentru om un cariu mare – această manie de a dobândi demnități, poziții, îl face pe om să apeleze la mijloace osândite de conștiința lui și de legea lui Dumnezeu.