După vindecarea orbului, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să fie orbi” (Ioan 9, 39). Trufașii înțelepți și drepții acestei lumi, cum erau fariseii iudei, au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în același timp nemulțumire, părere de sine, zeflemea și ură către Domnul, toate unite cu dispreț față de El.
„Au doar și noi suntem orbi?
De ați fi fost orbi, n-ați avea păcat. Voi, însă, ziceți: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne” (Ioan 9, 40-41).
Ce înfricoșătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omenești, ea îl lipsește pe cel mândru de ajutorul și sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea îl lipsește de cea mai prețioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul Său: de dumnezeiasca Descoperire și de cea mai apropiată împărtășire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri.
Virtutea potrivnică trufiei și felului aparte în care aceasta se arată în duhul omenesc – părerea de sine – este smerenia. Precum trufia este prin excelență boală a duhului nostru, păcat al minții, așa și smerenia este starea cea bună și fericită a duhului, este prin excelență virtute a minții. Din această pricină, ea este foarte des numită în Sfânta Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți „smerită cugetare”.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod și Penticostar, Editura Sophia, 2003