Întâlnirea dintre Dumnezeu şi noi în rugăciune statornică întotdeauna duce la tăcere. Trebuie să învăţăm să deosebim două feluri de tăcere: tăcerea lui Dumnezeu şi propria noastră tăcere. Prima, tăcerea lui Dumnezeu, este adesea mai greu de purtat decât refuzul Său, tăcerea absentă despre care am vorbit mai devreme. A doua este tăcerea omului, mai adâncă decât vorbirea, într-o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu decât o poate împlini vreun cuvânt.
Tăcerea lui Dumnezeu la rugăciunea noastră nu poate dura decât scurt timp, dar uneori poate să pară că va dura pentru vecie. Hristos a rămas tăcut la rugăciunile cananeencei şi aceasta a făcut-o să-şi adune toată nădejdea şi credinţa şi iubirea sa de om pentru a le dărui lui Dumnezeu, şi pentru ca astfel El să deschidă graniţele împărăţiei şi altor oameni în afara poporului ales. Tăcerea lui Hristos a provocat-o să răspundă, să crească duhovniceşte.
Iar Dumnezeu poate face acelaşi lucru cu noi, prin tăceri mai scurte sau mai lungi, pentru a deştepta tăria şi credincioşia noastră şi pentru a ne conduce la o relaţie mai profundă cu El decât ar fi fost cu putinţă dacă lucrurile ar fi fost mai uşoare. Dar uneori tăcerea Sa ni se pare înfricoşător de definitivă.
Mitropolitul Antonie de Suroj