La Dumnezeu nu există ceva al nostru – o patimă, un păcat, o neputință, o greșeală, – care să-L împiedice să vină în viața noastră și să ni Se descopere. De ce? Pentru că lui Dumnezeu nimic nu-i poate opri purtarea de grijă, care să-I poată amâna prezența Sa. El va fi acolo, în mijlocul problemelor. Va fi în întunericul tău, în greșeala ta, ca să te mântuiască!
Ca o continuare la cuvântarea mea despre spovedanie, aş dori să spun în primul rând că spovedania este o întâlnire şi o împăcare.
Din clipa în care Dulcele nostru Iisus a ridicat pe preacuraţii Săi umeri Crucea cea de viaţă făcătoare şi a fost ridicat pe ea, de atunci se continuă de către Ucenicii Săi ridicarea Crucii, suferind diferite necazuri şi încercări, prin care creştinul biruieşte iubirea de sine cea cu multe chipuri şi pierzătoare.
În cărţile Părintelui Sofronie există o relatare despre Sfântul Siluan Athonitul. Sfântul Siluan avea sub supraveghere un atelier. Spre surpriza altor supraveghetori, cei aflaţi sub autoritatea sa munceau din greu, cu onestitate, fără să încerce să fugă de muncă, în timp ce în atelierele lor, în ciuda unei supravegheri aspre, oamenii nu munceau cu la fel de multă conştiinciozitate şi responsabilitate.
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui[1].
„Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16). De ce l-a dat spre jertfă, și încă jertfă de cruce? Pentru că singurul grai care răzbate la inima oamenilor e jertfa cuiva pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poți uita niciodată.
Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem niște lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu și apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum știe cu fiecare dintre noi, și dacă vrea Dumnezeu să ne afirme, ne afirmă, și dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme, degeaba vrem să ne afirmăm noi.
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
În faţa lui Dumnezeu nu contează cantitatea, ci străduinţa, o intensitate în străduinţă, pentru că toţi ne străduim într-un fel.
Dacă te străduieşti să faci o rugăciune şi n-o faci cum trebuie, Dumnezeu primeşte silinţa ta. Dacă te străduieşti să faci un bine cuiva şi dai foarte puţin – pentru că nu ai mai mult – Dumnezeu preţuieşte aceasta. Dacă posteşti, Dumnezeu apreciază acest efort al tău, chiar dacă adeseori mai calci postul.
Domnul ne ajută în dureri şi în ispite. El ne izbăveşte de acestea şi ne dă putere să le purtăm cu uşurinţă, chiar fără să le luăm în seamă. Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Cât de binefăcător lucrează liniştea asupra sufletului!
