Din pricina osândirii omul cade în diferite alte păcate. Acest fapt este adeverit foarte succint de ascetul Hilon: „Acela ce vorbeşte cu satisfacţie despre cele ce fac păcătoşii grabnic va aţâţa asupra-şi patimile”. Iar legea aceasta este atât de necruţătoare, că nici măcar cei desăvârşiţi, făcând greşeala de a osândi, n-au avut parte de scăpare. Privitor la aceasta Sfântul Ioan Scărarul afirmă: „Căderile începătorilor, oricare ar fi ele, au ca pricină, de obicei, desfătările. La cei de pe treapta de mijloc, fără a-i exclude şi pe începători, pricina este mândria. La cei ce se apropie însă de desăvârşire, pricina căderii se naşte numai din osândirea aproapelui”.
Cel mai comun păcat sau ispită, în care cad cei ce-şi osândesc aproapele, este chiar păcatul pe care l-au osândit. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru ca ei, făcându-se de râs, să se înţelepţească. Mulţi asceţi sunt de acord cu această observaţie.
Sfântul Isaac Sirul îndeamnă: „Iubeşte-i pe păcătoşi fără a le urma faptele, dar totodată şi fără a-i dispreţui pentru scăderile lor. Altminteri te vei afla în primejdia de a cădea şi tu, asemenea lor, în aceleaşi ispite”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul observă: „Cel ce vorbeşte despre păcatul aproapelui fără a fi în stare să nu tulbure liniştea lăuntrică nici a sa, nici a celui cu care discută, ori fiind mânat de dorinţa de a-l judeca pe celălalt ori de a râde pe seama lui, va fi părăsit de Dumnezeu şi va cădea în aceeaşi greşeală. La rândul său va fi încercat de certarea şi bătaia de joc din partea celorlalţi, ceea ce-l va face să treacă printr-o mare ruşinare”.
Cu mult înaintea acestor doi cuvioşi, Sfântul Casian îi cere unui bătrân din Egipt să le istorisească încercarea prin care el însuşi trecuse: „Acelaşi bătrân, Mahitis pe numele său, în ceasul în care învăţa că nu se cuvine să judecăm pe nimeni, ne-a mărturisit că lui i s-a întâmplat de trei ori să-i certe pe fraţi. Prima dată s-a întâmplat cu unii fraţi care au îngăduit să li se taie, în urma unei intervenţii medicale, o aluniţă, adică acea excrescenţă de pe gât, care ustură atunci când este iritată. A doua oară a fost cu alţi fraţi, care aveau în chilia lor o cuvertură şi a treia oară, cu cei care cedau rugăciunilor mirenilor de a le binecuvânta untdelemnul şi a li-l da acestora. Bătrânul nostru a recunoscut că mai târziu a căzut el însuşi în cele trei greşeli. Când m-am îmbolnăvit, inflamându-mi-se o aluniţă, durerea pe care mi-o provoca era atât de istovitoare, încât, cedând în faţa durerii şi a sfatului tuturor celorlalţi bătrâni, am îngăduit să fiu operat şi să mi se extirpe aluniţa.
Aceeaşi boală m-a silit să folosesc şi eu o cuvertură, ca să mă acopăr. De binecuvântarea untdelemnului şi împărţirea sa celor care-i cereau stăruitor mi-era cu adevărat mult prea scârbă, fiindcă socoteam că era un gest plin de înfumurare. Dar uite că o dată m-au asaltat nişte laici şi m-au silit în aşa fel, că n-am putut să scap. Şi atât m-au implorat, că până la urmă am făcut cu mâna semnul crucii asupra vasului pe care mi l-au pus în faţă. Socotind că în felul acesta untdelemnul le-a fost binecuvântat, m-au lăsat în pace”.
Mai adăugăm aici o întâmplare preluată din Apoftegmele Părinţilor Pustiei (Pateric): „Un frate i-a spus avvei Pimen: Când văd un frate, despre care am auzit că-i clevetit de ceilalţi pentru o greşeală sau alta, n-am nici o dispoziţie să-l primesc în chilia mea. Dimpotrivă, când mă întâlnesc cu oricine altcineva, n-am nici o problemă. Atunci bătrânul i-a răspuns: Dacă vei face un bine unui frate bun, atunci celuilalt să-i faci îndoit. Ia aminte că fratele acesta este bolnav.
Odată la un cenobiu sălăşluia un anahoret pe nume Timotei. Egumenul cenobiului auzi despre un frate că era chinuit de o ispită. Atunci s-a dus la Timotei ca să-i ceară părerea. Anahoretul l-a sfătuit să-l alunge pe fratele. După ce egumenul îl alungă pe frate, ispita fratelui cu pricina începu să-l războiască pe Timotei într-o aşa măsură, că era cu adevărat în primejdie. Anahoretul plângea înaintea lui Dumnezeu şi-I spunea: Păcătuit-am, iartă-mă! Atunci s-a auzit un glas: Timotei, să nu crezi că ţi-am făcut toate acestea din altă pricină decât pentru că nu ţi-ai ajutat fratele în ceas de ispită!”.
O istorisire asemănătoare sau o versiune a acesteia ne prezintă şi Patericul nostru needitat: „Avva Casian povestea despre avva Moise că obişnuia să spună: Este foarte bine să nu-şi ascundă cineva gândurile, ci să le încredinţeze unor bătrâni sporiţi, cu discernământ. Zicând «bătrâni», nu mă refer la cei ce au albit din pricina anilor. Mulţi oameni, acordând atenţie vârstei, în loc să se vindece de patimi, au căzut într-o mare deznădejde fiindcă «bătrânul» căruia i s-au adresat era lipsit de pricepere. A fost odată un frate foarte deosebit care, cu toate acestea, s-a întâmplat să fie ispitit puternic de dracul desfrânării. Atunci s-a dus la un bătrân şi i-a mărturisit gândul. Acela însă era neîncercat în cele ale vieţii duhovniceşti şi, de îndată ce l-a auzit, s-a indignat şi a început să-l ocărască, numindu-l ticălos şi nevrednic de schima monahală, de vreme ce i-au venit în minte astfel de gânduri. La auzul acestor cuvinte, fratele căzu în deznădejde şi, lăsându-şi chilia, se hotărî să plece în lume.
Dumnezeu însă a rânduit lucrurile astfel, încât să se întâlnească pe cale cu avva Apollos. Văzându-l atât de tulburat şi mohorât, l-a întrebat: Copilul meu, din ce pricină eşti aşa de amărât? Insă monahul din pricina supărării atât de mari n-a voit să-i răspundă. Totuşi, la rugăminţile bătrânului, i-a istorisit cele petrecute:
Mă tulbură gândurile răutăţii. Din pricina asta m-am dus la acel bătrân şi i le-am mărturisit. Potrivit cuvintelor sale, pentru mine nu există nădejde de mântuire. Am căzut în deznădejde şi mă întorc în lume. Cum auzi vorbele acestea, părintele Apollos, ca un medic înţelept, i-a spus cuvinte de mângâiere pentru multă vreme şi l-a sfătuit astfel: Să nu te mire, nici să cazi în deznădejde. Chiar şi eu, deşi sunt la o vârstă atât de înaintată şi părul mi-a albit, încă sunt aprig necăjit de asemenea gânduri. Aşadar, nu-ţi pierde râvna din pricina acestor atacuri ale ispitelor care, la urma-urmei, nu se tămăduiesc numai prin trudă omenească, ci prin mila lui Dumnezeu. Dăruieşte-mi, deci, numai ziua aceasta şi întoarce-te la chilia ta. Plecând, avva Apollos a luat-o spre chilia bătrânului, care a fost pricina tulburării fratelui. S-a oprit în faţa ei şi s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi: Doamne, Tu Care trimiţi ispitele spre folosul oamenilor, fă ca războiul venit asupra monahului să treacă asupra acestui bătrân, ca să încerce şi el la bătrâneţile sale ispita aceasta şi să înveţe ceea ce atâţia ani n-a fost învăţat, că dimpreună-pătimim alături de cei războiţi de ispite! Imediat ce îşi încheie ruga, văzu un arap (adică pe diavolul) cum stătea în faţa chiliei şi-şi slobozea săgeţile asupra bătrânului. Şi de îndată ce fu rănit, începu să se întoarcă de acolo în chilie ca un ameţit de băutură.
Şi nemaiputând îndura ispita, a ieşit din chilia sa spre a se întoarce în lume, luând-o de asemenea pe drumul pe care şi monahul mai tânăr porni mai devreme.
Sfântul Apollos, care pricepu ce se petrecuse cu bătrânul, s-a dus să-l întâlnească şi l-a întrebat: Unde te îndrepţi? Ce te face să fii aşa de tulburat? Dându-şi seama că starea i-a fost făcută cunoscută lui Apollos, n-a scos nici un cuvânt, de ruşine. Atunci avva Apollos i-a spus: Întoarce-te la chilie şi de acum înainte să fii cu luare-aminte la slăbiciunea ta; să te socoteşti pe tine fie ca unul dintre cei ce au fost daţi uitării de diavolul, fie ca unul ce nu s-a învrednicit să dea piept cu el, asemenea marilor nevoitori.
Altminteri nici eu nu ştiu ce aveai să păţeşti, câtă vreme nici măcar un singur atac din partea lui n-ai fost în stare să înfrunţi, nici măcar pentru o zi. Aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că a venit la tine cineva mai tânăr decât tine, care a fost războit de vrăjmaşul de obşte, iar tu, în loc să-l întăreşti în războiul său, l-ai aruncat în deznădejde, uitând şi de acea poruncă înţeleaptă ce zice «izbăveşte-i pe cei duşi la moarte şi nu te zgârci să răscumperi pe cei ce urmează a fi daţi morţii», şi de pilda Mântuitorului de a nu «frânge trestie strivită, nici de a stinge feştilă fumegândă». Nimeni nu poate fi în stare să învingă atacurile vrăjmaşului, nici să stingă focul firii dacă harul lui Dumnezeu n-ar da ocrotire slăbiciunii omeneşti”.
Nu vom cădea însă întotdeauna doar în păcatul pe care îl osândim, ci adeseori se întâmplă să cădem în multe altele, fie în ascuns, fie pe faţă. Un scriitor ascetic, autorul întrebărilor şi răspunsurilor, atribuite lui Anastasie Sinaitul, afirmă că una dintre pricinile poluţiei este şi „faptul de a-i judeca pe cei ce păcătuiesc”. Isaac Sirul subliniază faptul că cel ce îl învinuieşte pe un altul în faţa adunării fraţilor nu face decât să-şi sporească propriile răni.
Vom încheia cu avva Isaia: „Avva a spus şi aceasta: de vei vedea pe cineva căzând într-o oarecare greşeală, să nu-l iei în râs. Nici de asemenea să-l umileşti, luându-l în râs sau lăsând să-ţi scape vorbe neîngăduite. Dacă tu, care ai dobândit cunoştinţă, batjocoreşti şi judeci un om simplu, îţi va veni şi ţie rândul şi vei ajunge să fii ţinta clevetirii şi a osândirii nu doar a înţelepţilor şi învăţaţilor, ci şi a oamenilor simpli, ba chiar a femeilor şi copiilor. Se va adeveri şi în privinţa ta cugetarea: «Căci ce va semăna omul, aceea va şi secera» (Gal. 6, 7)”.
Ilias Voulgarakis, Tu de ce îţi judeci fratele? Despre clevetirea si osândirea aproapelui, Editura Sophia