După învăţătura Sfinţilor Părinţi, esenţa lucrării în vremea rugăciunii inimii este: «de a sta cu mintea în inimă şi de a striga către Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”» (Sbornicul II, p.343-344)
Unii, în vremea lucrării rugăciunii, se opresc la imaginaţie, alţii la lucrarea minţii. Dar, pasul cel adevărat îl fac cei care, trecând peste aceste popasuri, ajung cu mintea în inimă şi se ascund în ea.
Dumnezeiescul Sfânt Părinte, Isaac Sirul, spune că liniştea şi cugetarea la moarte ne ajută la rugăciunea inimii şi la apropierea noastră de Dumnezeu: „Liniştea să o iubim noi, fraţilor, până se va omorî lumea din inima noastră.
Totdeauna să ne aducem aminte de moarte, că prin aceasta ne putem apropia de Dumnezeu în inima noastră Sfântul Varsanufie, arătând că prin osteneală şi durerea inimii se agoniseşte rugăciunea inimii spune: „ Osteneşte-te cu durere de inimă să-ţi agoniseşti căldura duhovnicească şi rugăciunea, şi Dumnezeu ţi le va da pe amândouă. Numai să ştii că uitarea le izgoneşte pe acestea, născându-se în noi din nepăsare şi din lene.
Sfântul Părinte Isaac Sirul spune că cel nemilostiv nu-şi poate curăţa inima de patimi: „Fie întru tine, frate, totdeauna biruind cumpăna milosteniei, până când vei simţi acea milă pe care o are Dumnezeu către lume. Căci inima nevirtuoasă şi nemilostivă niciodată nu se curăţeşte Iar în alt loc, arătând folosul simţirilor duhovniceşti ale inimii, zice: „Inima care a primit simţirea celor duhovniceşti şi a vederii veacului viitor, se face cu neştiinţă întru pomenirea patimilor, tot în aşa fel în care omul sătul de hrana bună se îngreţoşează de hrana proastă care ar fi pusă înaintea lui Apoi arată că de nu va urî omul din inimă păcatul, nu poate să se izbăvească de el: „Până când nu ar urî din inimă cu adevărat cineva pricina păcatului, nu se slobozeşte de dulceaţa lucrării lui Despre folosul cel mare pe care îl are omul din rugăciunea făcută cu inima, zice: „ Cel ce voieşte a vedea pe Domnul înlăuntrul său, trebuie să lucreze ca să-şi cureţe inima prin necontenita pomenire a lui Dumnezeu ”, pentru că înfricoşător este dracilor şi iubit de Dumnezeu şi îngerilor Lui, cel ce cu râvnă fierbinte caută în inima sa pe Dumnezeu, noaptea şi ziua ”.
Sfântul Isaac Sirul, arătând că cine va ajunge la petrecerea cu rugăciunea curată a inimii, ajunge la capătul tuturor faptelor bune, zice: „ Când se va învrednici cineva de petrecerea neîncetată în rugăciunea inimii, a ajuns la capătul tuturor faptelor bune şi de aceea s-a făcut locaş al Sfântului Duh. Dacă cineva nu a primit cu adevărat darul Mângâietorului, nu poate să petreacă în rugăciunea aceasta şi să o săvârşească cu odihnă Episcopul Sfânt Ignatie Briancianinov, un mare lucrător al rugăciunii inimii, spune că rugăciunea inimii are două perioade, terminându-se prin rugăciunea curată, care este încununată de nepătimire în cei nevoitori, cărora Dumnezeu a binevoit ca să le-o dea.
În prima perioadă, cel care se roagă este lăsat să se roage numai cu puterile lui proprii; harul lui Dumnezeu, fără îndoială, îl ajută pe cel ce se roagă, însă nu-şi descoperă prezenţa Sa. In acest timp, patimile ascunse din inimă se pun în mişcare silindu-l pe lucrătorul rugăciunii la nevoinţa smereniei. Biruinţele şi înfrângerile se înlocuiesc unele pe altele, iar voinţa liberă a omului şi slăbiciunile lui se arată cu toată limpezimea.
În a doua perioadă, harul lui Dumnezeu îşi arată simţită prezenţa şi lucrarea sa, unind mintea cu inima şi dând puterea de a se face rugăciunea fără risipire, cu lacrimi duhovniceşti şi cu căldură duhovnicească, din inimă. Acum atenţia minţii din timpul rugăciunii atrage inima spre învoire şi când se întăreşte atenţia, învoirea inimii se transformă într-o unire a inimii cu mintea. In sfârşit, în timpul atenţiei care s-a unit cu rugăciunea, mintea se pogoară în inimă pentru cea mai adâncă liturghie a rugăciunilor (Sbornic 2, p.263).
Rugăciunea de toată vremea. Cea mai puternică rugăciune și cea mai uşor de zis, Editura Agaton