Dacă înveți să te sustragi neastâmpărului, poți face orice, cu orice viteză, cu orice măsură de atenție și vioiciune, fără a avea sentimentul că timpul îți scapă sau că te ajunge din urmă. Îți poți îngădui să fii iute sau încet, fără a avea noțiunea timpului, pentru că nu ai nimic de făcut în afară de ceea ce ți-ai propus și pentru că nu există nici o țintă anume în afara drumului însuși. Și apoi vei vedea că te poți ruga în orice situație te-ai afla, că nu există nici o situație care să te împiedice de la rugăciune. Ceea ce poate să te împiedice să te rogi este că tu singur te expui furtunii sau, mai bine zis, că tu îi dai voie furtunii să bântuie înlăuntrul tău, în loc să vuiască în jurul tău.
Putem ajunge la așa ceva numai dacă învățăm să ne deprindem într-o oarecare măsură cu tăcerea. Începe cu tăcerea buzelor, cu tăcerea emoțiilor, cu tăcerea minții, cu tăcerea trupului. Ar fi însă o greșeală să ne închipuim că am putea să începem cu ținta cea mai înaltă, adică cu liniștea inimii și a minții. Trebuie să începem prin liniștirea buzelor noastre, prin liniștirea trupului nostru, în sensul de a-l deprinde să stea calm, să lepădăm încordarea, să evităm visarea și trândăvia și, pentru a folosi o expresie a unuia dintre sfinții ruși, să fim precum o strună de vioară întinsă astfel încât să poată da notele potrivite, fără să fie întinsă atât de tare încât să se rupă, și nici atât de slab încât să scoată doar un bâzâit în locul unor note. Iar din momentul acela trebuie să învățăm să ascultăm în liniște, să fim cu totul tăcuți, și astfel am putea, mai des decât ne putem imagina, să descoperim că vorbele din Apocalipsă se adeveresc: „Eu stau la ușă și bat”.
Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia