Să ne gândim la vameș și la fariseu. Intrăm ușor în biserică, ne așezăm ușor la rugăciune și începem să-I cerem lui Dumnezeu: întrucât noi ne-am pus în fața Lui, să răspundă, să stea și El în fața noastră!
„Apostolul spune: taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare să-şi iubească femeia sa ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5, 32-33).
Există prenumele, numele pe care îl primim la botez: este numele prin care Dumnezeu primeşte o persoană care astfel devine a Lui. Numele de botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos şi învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creştin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică.
Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Dumnezeu este dispus să rămână cu desăvârșire în afara vieții noastre, este gata să ridice aceasta ca pe o cruce, însă nu este deloc dispus să devină o parte a vieții noastre. Astfel, atunci când cugetăm la absența lui Dumnezeu, nu merită să ne întrebăm pe noi înșine: Cine este vinovat pentru aceasta?
Mi se pare că în tot ceea ce facem, spunem sau gândim, există umbre şi lumină. Dacă, de dragul de a nu avea umbre, nu îngăduim prezenţa luminii, atitudinea aceasta nu ne aduce la mai multă lumină.
Bineînţeles că binele trebuie să fie înrădăcinat în Dumnezeu şi să fie lipsit de vanitate, dar în acelaşi timp există un anumit grad de bunătate în orice bine, chiar dacă acesta este oarecum „pătat”.
Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Câte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.
Știinţa contemporană confirmă treptat lucrul în care Biserica crede de la început. În momentul când se zămisleşte o fiinţă omeneasca vie, în ea este deja toată deplinătatea umanităţii. Ea este deja om. Se poate spune că întruparea s-a săvârşit în acea clipă când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria întruparea lui Hristos, şi ea i-a răspuns: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Atunci a fost deja realizată toată deplinătatea întrupării Domnului.
Dacă rugăciunea pe care doreşti să o aduci lui Dumnezeu nu este importantă şi nu are înţeles pentru tine în primul rând, atunci nu vei putea s-o înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu eşti atent la cuvintele pe care le rosteşti, dacă inima ta nu răspunde la ele, sau dacă viaţa ta nu este orientată înspre aceeaşi direcţie precum rugăciunea ta, rugăciunea nu se va îndrepta către Dumnezeu.
Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuși. Este aceasta o relație? Oare la fel ne purtăm și cu prietenii noștri? Căutăm la ceea ce putem obține dintr-o relație de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Și gândim aceasta și în legătură cu Domnul?
Părintele Serghei Hackel: Un om se află în agonie, fiind terorizat din raţiuni evidente. Ori preotul poate şi el la rândul lui să simtă teamă, mai cu seamă dacă e tânăr şi dacă nu a mai trăit o asemenea experienţă care tocmai îi stă înainte. Cum trebuie el să se comporte, cum să se stăpânească, unde să găsească un sprijin?
Moartea este piatra de încercare a atitudinii pe care o avem în faţa vieţii. Cei ce se tem de moarte se tem de viaţă. E imposibil să nu te temi de viaţă cu toată complexitatea şi riscurile ei, dacă te temi de moarte.
Venim de fiecare data şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.
Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru.
Importantă este relaţia şi prezenţa ta, aşa încât bolnavul să nu aibă impresia că pândeşti un moment favorabil pentru a pleca să rezolvi alte probleme.
Îmi aduc aminte de un alt caz. Lucram la o clinică de psihiatrie. Acolo era internat de vreo şase luni un bolnav care nu schimbase până atunci niciun cuvânt nici cu medicul, nici cu infirmierele, nici cu membrii familiei care veneau să-l viziteze.
Aș vrea să vă reamintesc parabola „Vameșului și a Fariseului”. Vameșul intră în Templu și rămâne la ușă. Se știe condamnat, știe că după dreptate nu are nicio speranță, fiindcă este străin de Împărăția lui Dumnezeu, de împărăția dreptății, de împărăția dragostei, fiindcă el nu ține nici de lumea dreptății, nici de aceea iubirii.
Trecem prin toată viaţa ca nişte orbi.