Sfântul Pavel spune într-una din epistole că trebuie să ne zorim să trăim, deoarece timpul este amăgitor. Este oare timpul amăgitor cu adevărat? Nu trăim noi oare toate zilele vieţii noastre ca şi cum am scrie în grabă, neîngrijit, o ciornă a vieţii pe care eventual o vom copia pe curat într-o bună zi, mai târziu?!
Am auzit astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Ce poate însemna aceasta?
Hristos rămâne neschimbat, desigur, însă ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel este că el l-a întâlnit pe Hristos, iar această întâlnire l-a străpuns până în miezul ființei sale. Această întâlnire nu mai era o amintire; ea a devenit însăși viața, în el.
Toate aceste tehnici nu reprezintă rugăciunea contemplativă, ci o asceză eliberatoare pur negativă, care pregăteşte o formă a acesteia. Abia atunci când atenţia este unificată şi localizată până în punctul în care se ajunge la o concentrare deplină, lucrarea duhovnicească. În aceasta, rugăciunea în sine ar trebui să fie un factor stabilizator; nu ar trebui să distrugă unitatea prin apelul la o singură parte a fiinţei umane – intelectul, sentimentul sau voinţa -, ci mai degrabă să înfăptuiască înlăuntrul său/în sine concentrarea şi unitatea şi să fie instrumentul prin care se realizează unirea cu Dumnezeu în minte, trup şi suflet.
Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă desfătez înăuntrul meu. Deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei.
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie Bloom (6 iunie 1914 – 4 august 2003) a fost episcop al Episcopiei de Suroj al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru Marea Britanie şi Irlanda.
În 1972, Mitropolitul Antonie de Suroj a participat la o discuție transmisă la radioul britanic. Oponentul său a fost jurnalistul britanic Anatoly Goldberg (1910-1982), un agnostic născut în Riga, Letonia și care a emigrat mai târziu în Marea Britanie. Discuția ce a urmat a devenit un capitol dintr-o carte intitulată, Dumnezeu: Da sau Nu? Discuţii între credincioşi şi necredincioşi:
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie Bloom (6 iunie 1914 – 4 august 2003) a fost episcop al Episcopiei de Suroj al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru Marea Britanie şi Irlanda. S-a născut la Lausanne, în Elveţia. Şi-a petrecut primii ani în Rusia şi Persia, întrucât tatăl său era membru al corpului diplomatic imperial rus. Mama lui era sora compozitorului Alexander Scriabin. În timpul Revoluţiei bolşevice, familia a trebuit să părăsească Persia, iar în 1923 s-a instalat la Paris, unde viitorul mitropolit şi-a primit educaţia. A absolvit studii de fizică, chimie şi biologie şi şi-a luat doctoratul în medicină la Universitatea din Paris. Filosof și predicator, este autorul a numeroase cărți și articole în diferite limbi despre viața spirituală a comunității ortodoxe.
Dacă în slujba de pomenire ne concentrăm atenţia asupra sufletului celui adormit, în cadrul slujbei de înmormântare atenţia noastră se îndreaptă de asemenea către plecarea sufletului. Conform tradiţiei ortodoxe, în primele trei zile de la moartea unei persoane, sufletul rămâne aproape de pământ, vizitând locurile familiare, amintindu-şi tot ce a însemnat pământul pentru el, tot ce a petrecut pe pământ; aşa încât sufletul care va părăsi această lume va fi deplin stăpân pe amintirile lui atunci când va sta înaintea lui Dumnezeu.
Poate părea stranie o astfel de afirmaţie auzită din gura unui credincios care cu inspiraţie şi încredere apără dreptul fiecăruia la îndoială. De fapt, aceasta este doar o altă expresie a cunoscutei idei ce spune că omul trebuie să fie sincer până la capăt, să fie sincer în mod necondiţionat, să fie mereu gata să-şi pună la îndoială propria existenţă şi propriile convingeri. Acestea sunt cu putinţă atunci când credem că există ceva de nezdruncinat care alcătuieşte obiectul căutărilor noastre.
În viaţa trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să vă conving ca dispuneţi de mai mult timp şi că vă puteţi ruga cu condiţia să voiţi, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor şi accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil.
Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi.
Aş vrea să vă reamintesc parabola „Fariseului şi vameşului”. Vameşul intră în Templu şi rămâne la uşă. Se ştie condamnat, ştie că după dreptate nu are nici o speranţă, fiindcă este străin de împărăţia lui Dumnezeu, de împărăţia dreptăţii, de împărăţia dragostei, fiindcă el nu ţine nici de lumea dreptăţii, nici de aceea iubirii. Dar în cursul vieţii sale atât de urâte, plină de cruzime şi de violenţă, el a învăţat un lucru despre care fariseul nu are nici cea mai mică idee. El a învăţat că într-o lume a concurenţei, într-o lume de fiare, într-o lume crudă şi neîndurătoare, singura speranţă ce rămâne este aceea într-un gest de milostivire, într-un gest de compătimire, într-un gest cu totul neaşteptat, care nu-şi află temeiul nici într-o obligaţie, nici în relaţiile naturale, într-un gest care va suspenda acţiunea lumii crude şi nemiloase în care trăim.
Nu intenţionez să vă ofer o expunere completă a creştinismului, doresc doar sa mă opresc asupra unor subiecte pe care le consider relevante atât pentru creştini, cât şi pentru oricine doreşte să se înţeleagă pe sine şi situaţia în care ne aflăm noi, creştinii. Poate că atunci când afirm „noi, creştinii” depăşesc limitele celor pe care urmează să le spun şi poate că, de fapt, ar trebui sa spun: „felul în care înţelege această situaţie un creştin care aparţine Bisericii Ruse” pentru că este vorba despre o contribuţie personală – oferită nu ca învăţătură, ci ca modalitate de a stimula gândirea.
De multe ori realizăm faptul că viața și rugăciunea sunt greu de coordonat și gândim că, trăind o viață dominată de fuga după țeluri iluzorii, această armonizare este greu de împlinit. E un gând total greșit, rezultând dintr-o falsă concepție atât despre viață, cât și despre rugăciune. Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare, iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva, uitând de situația în care ne aflăm, cât și de aproapele nostru. Acest lucru nu este adevărat și reprezintă o defăimare la adresa vieții și a rugăciunii.
În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.
Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.
De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni definitivă, de neînlăturat prin însăşi moartea.
Atunci când facem ceva rău ori vorbim ce nu trebuie, când gânduri întunecate ne macină mintea sau un văl negru ni se aşează pe inimă, dacă ajungem să facem măcar puţină lumină în noi înşine, vom simţi primele mustrări de conştiinţă. Dar aceste păreri de rău ale conştiinţei nu sunt încă ceea ce se înţelege prin pocăinţă. Ne putem petrece toată viaţa reproşându-ne purtarea noastră greşită în fapte sau în cuvinte, gândurile şi simţămintele noastre întunecate, fără însă a ne îndrepta. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un adevărat iad, dar ele nu ne deschid împărăţia cerească.
A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex.