Aș vrea să spun ceva, pe scurt, despre porunca lui Hristos de a ne iubi unii pe alții așa cum El ne-a iubit pe noi.

Există o modalitate simplă de a ne iubi unii pe alții, o cale directă prin care putem face acest lucru în mod firesc, fără nici un efort, așa cum prietenii se iubesc pentru că s-au ales unul pe altul, așa cum frații și surorile se iubesc pentru că ei aparțin unul altuia, așa cum părinții își iubesc copiii și viceversa.

Însă, chiar și în aceste situații, dragostea noastră are un neajuns, deoarece copiii care sunt iubiți de părinții lor, pot să nu se iubească unul pe altul și, de asemenea, copiii care sunt iubiți de părinți pot să nu-i iubească pe aceștia.

Care este problemă atunci? Ce reprezintă această poruncă a lui Hristos?

Suntem chemați să ne privim unii pe alții și să ne acceptăm unii pe alții. Nu pentru că suntem buni, nu pentru că suntem interesanți, nu pentru că dragostea înflorește în sufletele noastre în chip firesc, ci pentru că această persoană a fost chemată la viață de către Dumnezeu într-un act de iubire. Da, însă de iubire dumnezeiască! Pentru că existența acestei persoane imperfecte, uneori plină de ură, plină de resentimente, este un motiv al întrupării lui Hristos.

Dacă ne-am privi unii pe alții și am spune: „această persoană a pricinuit întruparea lui Hristos tocmai prin lipsa iubirii lui, sau a ei”, ce am răspunde? Am fi probabil îngroziți de lucrul acesta. Şi totuși ne-am înșela! Ar însemna că nu înțelegem faptul că acest lucru este valabil pentru noi, și nu pentru această persoană.

Dacă suntem incapabili să o primim pe această persoană cu compasiune, cu inima străpunsă, înseamnă că încă nu am iubit, că încă nu am învățat să iubim cu iubirea lui Hristos.

Să ne privim unii pe alții în mediul nostru apropiat, aici, și să ne întrebăm fiecare, pe noi înșine: înseamnă ceva pentru mine vreunul dintre cei apropiați mie? Dacă pur și simplu ei nu ar exista, dacă moartea i-ar lua de lângă noi, dacă anumite circumstanțe i-ar separa de noi, ar avea acest lucru vreo importanță pentru noi?

Mă tem că va trebui să fim sinceri și să spunem că nu ar conta pentru noi dacă mulți dintre oamenii, cu care suntem în relații de prietenie sau cu care socializăm, ar dispărea.

Acest lucru este și mai evident atunci când ne gândim la numele celor care au plecat din această viață. Foarte des mi se spune: „Nu-mi amintesc de această persoană”. Așa am iubit noi un tovarăș de viață, încât nu ne putem aminti nici măcar un nume, un chip? Este doar o persoană care a trecut pe aici, dar care nu a existat pentru noi!

Și, totuși, este vorba despre o persoană pe care Hristos a chemat-o la ființare, pentru că a avut nevoie de ea pentru a desăvârși lumea aceasta a Lui, și El a murit, a murit pe cruce, pentru ca această persoană să fie mântuită.

Am pomenit mai devreme un exemplu care este tragic, care mi-a sfâșiat inima atunci când l-am auzit. Un preot – care în timpul războiului civil din Rusia a fost luptător în Armata Albă și care toată viața lui a urât din inimă comunismul și l-a urât pe Stalin -, a aflat într-o zi, dintr-un ziar, că Stalin a murit. Inițial a avut o senzație de eliberare, după care l-a cuprins groaza. S-a gândit că Stalin a murit și este acum singur, disprețuit probabil de milioanele de oameni ale căror vieți le-a transformat în iad. A murit și este singur! Atunci l-a cuprins groaza. A alergat în altar, și a început să strige la Dumnezeu ca să se milostivească de acest om care i-a marcat toată viața. Pentru că, în fața osândei veșnice, a înstrăinării veșnice de iubirea lui Dumnezeu, din singurătatea absolută chiar și din mijlocul oamenilor, preotul a simțit că nu poate să-l urască.

Să ne gândim la felul în care ne iubim unii pe alții: în mod închipuit său real?

Să ne întrebăm la ce s-a referit Hristos atunci când a spus că trebuie să învățăm să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El pe noi! Amin!

Mitropolit Antonie de Suroj

 

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.