Dar dacă omul a greşit mult în viaţa lui, apoi a devenit credincios, dar nu merge la Spovedanie?
Mitropolitul Antonie: Problema nu este că te-ai dus la preot să te spovedeşti, ci în aceea că ai înţeles ce înseamnă de fapt păcatul şi te-ai lepădat de el, ai înţeles că lucrul acesta este atât de mutilant, ca şi cum ai umbla cu nasul tăiat. Păcatul îţi schilodeşte sufetul aşa cum se schilodeşte fizic trupul omului. Impăcarea trebuie să se facă mai întâi între conştiinţa ta şi faptele tale.
Când spui „omul a greşit mult în viaţa lui” dai impresia că a săvârşit păcate mari. Dar este o istorisire din viaţa unui nevoitor rus al veacului trecut. La el au venit două femei. Una dintre ele făcuse un păcat foarte mare – aşa îl vedea ea, poate aşa era şi în mod obiectiv.
Iar cealaltă spunea: „Ei, am păcătuit şi eu. Sunt păcătoasă ca toată lumea. Păcate mărunte, de zi cu zi”. Nevoitorul i-a spus celei dintâi: „Mergi la câmp, găseşte cel mai mare bolovan pe care îl poţi ridica şi adu-l aici!”. Celeilalte i-a spus: „Mergi pe drum şi adună în şorţ atâtea pietricele câte poţi duce, apoi să vii înapoi!”.
S-au întors amândouă; el i-a spus celei dintâi: „Acum ia bolovanul şi du-l înapoi de unde l-ai luat şi aşază-l întocmai cum a fost!”; iar celeilalte: „Du-te şi aşază fiecare pietricică în gropiţa de unde ai luat-o”. Prima a plecat, a aşezat bolovanul chiar pe locul lui, căci i vedea urma, şi s-a întors. Iar cea de-a doua a mers, mers, apoi s-a întors cu pietricelele ei, zicând: „Nu mai ştiu de unde le-am luat!”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre păcatele mari şi cele mărunte. Uneori un păcat mare atât de mult te poate izbi, încât te căieşti cu lacrimi pentru el, dar de păcatele mici nici nu ştii măcar cum să te lepezi.
Iar despre faptul că o întreagă viaţă de păcat poate fi curăţită într-o clipă, printr-o întoarcere hotărâtă, vă voi spune o poveste. In jurul unui înţelept s-au adunat oarecând nişte oameni să-l asculte, iar el le vorbea despre faptul că se poate, la orice vârstă şi din orice stare ai fi ajuns, să începi o viaţă nouă. Şi era acolo un om care a spus: „Da’ ce tot îndrugi basme de adormit copiii!? Uite, eu am peste şaptezeci de ani şi toată viaţa mea am fost un păcătos. Te pomeneşti că tu crezi că eu aş putea aşa, într-o clipeală de ochi, să devin curat?”. Stareţul l-a întrebat: „Dar care este meşteşugul tău?”. „Sunt tăietor de lemne.” „Aceasta înseamnă că tu te duci la pădure, tai lemne, le aşezi pe săniuţă şi le duci cu tine. Cum crezi: dacă este să iei o căruţă întreagă de lemne, câte căruţe cu foc ar trebui să cari ca să ardă întreaga căruţă cu lemne?” „Ei, se vede treaba că stai tu în pădure, te rogi, dar despre viaţă nu ştii nimic. Numai o scânteie să pui şi arde cu totul!” Stareţul a răspuns: „Iată, aşa este şi cu păcatele. Poţi să ai tu o căruţă plină de păcate, dacă o singură scânteie de adevărată pocăinţă pui, arde toată căruţa ta, şi cu aceasta s-a isprăvit cu ele”.
Eu cred că aceasta este o istorie tare înţeleaptă.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Fragment din cartea „Adierea Duhului”, Editura Doxologia