
Cum, după ce am pierdut pacea interioară, o recâştigăm?
Cum, după ce am pierdut pacea interioară, o recâştigăm?
Pocăinţa nu trebuie confundată cu remuşcarea, nu înseamnă să-ţi pară foarte rău de ceea ce nu a mers bine în trecut. Pocăinţa este o atitudine activă, pozitivă, care constă în a te îndrepta în direcţia potrivită.
Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o expresie, trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţa cât mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperit o expresie care are sens pentru tine – în paginile Vechiului sau Noului Testament, printre rugăciunile Liturghiei – să o aplici fără şovăire, pe cât de mult poţi. Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta la nivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchipuit de greu.
Aș vrea să spun ceva, pe scurt, despre porunca lui Hristos de a ne iubi unii pe alții așa cum El ne-a iubit pe noi.
Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună.
Ziua în sine este binecuvântată de Dumnezeu. Oare nu înseamnă aceasta că tot ceea ce conţine ea, tot ceea ce s-a petrecut cu noi în decursul ei este după voia lui Dumnezeu? Dacă crezi că lucrurile se întâmplă datorită sorţii înseamnă că nu crezi în Dumnezeu. Iar dacă primim tot ceea ce se întâmplă şi pe tot omul care vine la noi în acest duh, vom vedea că suntem chemaţi să facem lucrarea Domnului în orice moment şi în orice împrejurare a vieţii noastre.
Există rugăciuni pentru cei care urmează să moară, de pregătire pentru această trecere spre cele veşnice. In primul rând, această pregătire constă în întoarcerea de la cele vremelnice la cele veşnice. Sfântul Serafim spunea înaintea morţii sale: „Trupeşte mă simt aproape de moarte, dar în duh sunt ca un nou-născut, simt toată noutatea şi prospeţimea unui început, nu a unui sfârşit.”
Întâlnirea dintre Dumnezeu şi noi în rugăciune statornică întotdeauna duce la tăcere. Trebuie să învăţăm să deosebim două feluri de tăcere: tăcerea lui Dumnezeu şi propria noastră tăcere. Prima, tăcerea lui Dumnezeu, este adesea mai greu de purtat decât refuzul Său, tăcerea absentă despre care am vorbit mai devreme. A doua este tăcerea omului, mai adâncă decât vorbirea, într-o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu decât o poate împlini vreun cuvânt.
„Bărbaţilor, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care împreună cu voi sunt moştenitoare ale harului vieţii veşnice” (I Petru 3, 7). „Aşadar bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însuşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte” (Efeseni 5, 28).
Dar dacă omul a greşit mult în viaţa lui, apoi a devenit credincios, dar nu merge la Spovedanie?
Bucuraţi-vă de iubirea, compasiunea, sinceritatea preotului duhovnic la care mergeţi! Nu-i cereţi să facă imposibilul. Când mergem în munţi căutăm o călăuză care a străbătut drumul şi s-a întors cu bine.
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în regret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă, în loc să o trezească, să o înnoiască.
Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie că nu suntem pregătiţi încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim faţă către faţă pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionată, un adevăr necondiţionat, o dreptate necondiţionată.
Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.