Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve. Trebuie să renunțăm la acest sine superficial, pentru a trăi la modul cel mai deplin. Mulți simt că nu pot fi conștienți de propria lor existență decât dacă se afirmă, cerând să fie recunoscuți; iar alții reacționează, încercând să se apere împotriva acestei agresivități. Dacă am avea credință, am putea accepta să nu ne afirmăm impunând altora această conștientizare forțată a faptului că existăm; și am putea avea certitudinea că suntem iubiți și afirmați prin ceilalți. Trebuie să învățăm a fi mai mult decât suntem. Nu ne este de ajuns să știm că Dumnezeu ne iubește și că El ne afirmă. Avem nevoie să fim afirmați de către aproapele nostru, de cel puțin o persoană care să ne spună; „Contezi pentru mine în sensul cel mai profund și mai adevărat”.
Gabriel Marcel spunea într-una din cărțile sale că a spune unui om Te iubesc este echivalent cu a-i spune Nu vei muri niciodată, înțelegând prin aceasta: „Contezi atât de mult pentru mine, încât voi da mărturie pentru tine înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nimeni altcineva nu o va mai face în afară de Dumnezeu și cu mine”. Am putea dobândi mult, dacă am fi capabili să ne recunoaștem unii pe alții ca fiind frați pe calea spre mântuire și să spunem: „Da, sunt gata să mărturisesc pentru tine, chiar dacă nu sunt sigur că pot să o fac în mod deplin, din moment ce existența ta este pentru mine așa o provocare; chiar dacă mă tem s-o fac, totuși te voi afirma atât cât îmi va sta în putință” – în acest mod am putea crește la o maturitate care ne va îngădui să-l afirmăm pe celălalt proclamând valoarea lui fundamentală, oricare ar fi prețul. Cel care este afirmat astfel, poate uita de sine însuși și trăi în chip deplin. Aceasta este calea pe care suntem chemați să mergem. Trebuie să avem curajul de a lupta cu straturile de teamă sedimentate în noi, pentru a ne mărturisi unii pe alții întru veșnicie, luptând cu frica și depășind-o.
Trebuie la fiecare pas să renunțăm la noi înșine, astfel încât celălalt să poată fi. După cum Sfântul Ioan Botezătorul se vedea pe sine scăzând, pentru ca Celălalt să poată crește (Ioan 3, 30), în același fel suntem chemați să murim pentru noi înșine, ca celălalt, aproapele, să poată trăi.
Astfel că a muri înseamnă a nu păstra nimic altceva în noi, afară de ceea ce este esențial pentru plinătatea vieții.
Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp. 148-150