Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte. Două lucruri rămân în noi neclintite: voinţa şi inima. „Omul ascuns al inimii” (I Petr. 3, 4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit.
Atunci când, mai devreme sau mai târziu, forţele care ne permit să punem stavilă contra gândurilor pentru a ne proteja ne abandonează, avem de înfruntat trecutul nostru, mai îndepărtat sau mai recent, însă ne va fi greu să fim de acord cu faptele ce le-am făcut. Inarmându-ne cu spirit de decizie şi curaj, îi vom putea veni de hac, astfel încât nu numai eul nostru superficial ci şi cel profund să fie transformate.
In primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea! Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că atunci când dăm creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori!
Fiindcă un an îl urmează pe celălalt, vă vorbeam despre anul nou ce venea, asemănându-l cu o câmpie neprihănită și curată, care este acoperită cu zăpadă.
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Este pentru a patra oară când vorbesc despre spovedanie şi aş dori să vorbesc despre taina iertării. După cum v-am spus şi altă dată, atunci când venim la spovedanie, ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu.
Cea mai mare parte a timpului, cele care ne fac să trăim în afara noastră înşine sunt lăcomia, teama şi curiozitatea.
Ştim din experienţa noastră şi a altora că ne e teamă de moarte sau nutrim o incertitudine legată de ea. Mai exact, cred că mai mult ne e teamă de desfăşurarea procesului morţii, decât de actul în sine. Majoritatea oamenilor ar fi gata să accepte moartea, dacă ar putea fi siguri că ea vine ca un somn, fără să trebuiască să treacă prin starea de frică şi de nesiguranţă.
A fost o vreme când îmi dădeam multă osteneală, mă nevoiam să mă rog mult și îndelung. Într-o zi, el (n.n. părintele duhovnic Atanasie) mă înteabă:
Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt!
“Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea -de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!”
Moartea nu înseamnă sfârşitul a toate. Binele pe care l-am făcut continuă să dăinuie după noi şi dă roade în viaţa celorlalţi.
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Atât de adesea ne punem chinuitoarea întrebare: ce să fac în privinţa stării mele de păcătoşenie? Nu pot să nu fac păcate; doar Hristos este fără de păcat. Nu pot, din lipsă de hotărâre, sau de curaj, sau a puterii de a mă pocăi cu adevărat atunci când săvârşesc un păcat, sau, în general, din cauza firii mele păcătoase. Ce-mi mai rămâne? Sunt chinuit, lupt ca un om care se îneacă, dar nu văd nici o dezlegare…
Vreau să va atrag atenția la trei aspecte din Evanghelia de astăzi. Lectura de astăzi o succede pe aceea pe care ați ascultat-o săptămâna trecută, când Hristos a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești. Iată primul lucru pe care-l remarcăm, fapt care ne poate la început mira, numai dacă nu ne aducem aminte de noi înșine, de modul cum percepem și cum corespundem darurilor pe care le descoperim în viață: ni se pare atât de straniu faptul că apostolii, care abia au trăit o astfel de minune, își pot clinti credință cu atâta ușurință.
Evanghelia ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este, în primul rând, înlăuntrul nostru. Dacă nu putem găsi Împărăţia lui Dumnezeu în noi, dacă nu ne putem întâlni cu Dumnezeu înlăuntru nostru, chiar în adâncul fiinţei noastrre, atunci şansele de a-L întâlni în afara noastră sunt foarte mici.
