Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El Însuși ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos știe că nu suntem pregătiți încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim față către față pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumusețe necondiționată, un adevăr necondiționat, o dreptate necondiționată.
Pentru mine, a trăi în viaţa publică nu se deosebeşte de fel, de modul de a trăi în pustie. E mult mai uşor, într-un anumit sens, să fii sărac din punct de vedere material, decât să fii sărac lăuntric, decât să fii fără legături. A trăi fără legături e foarte greu, nu ajungi la acest stadiu decât progresiv, din an în an. Înveţi atunci, cu adevărat să apreciezi lucrurile la adevărata lor valoare, să-i priveşti pe ceilalţi şi să le descoperi frumuseţea luminoasă fără a voi însă să-l ai în stăpânire.
A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!”
În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.
Atât cuvintele, cât şi tăcerea, ne pot aduce înaintea lui Dumnezeu. Insă e nevoie să ţinem minte că, pentru a ajunge acolo, trebuie să nu mai fim neîncetat cu luare aminte la noi înşine. Aceasta e una dintre cele mai mari primejdii care ne pândeşte atunci când ne rugăm – să ne urmărim propriile gânduri, întrebându-ne: „Ce se întâmplă cu mine acum? Sunt oare adâncit în propria-mi conştiinţă? Simt oare prezenţa lui Dumnezeu?
Uneori, între soţ şi soţie se întâmplă lucrul următor: ei se iubesc unul pe celălalt cu putere, cu tărie, cu tandreţe, cu bucurie. Şi unul dintre ei devine gelos pe celălalt – nu faţă de cineva anume care aici şi acum poate pune sub semnul întrebării dragostea lor, ci faţă de trecut. Cel care iubeşte atât de nebuneşte ar vrea ca viaţa celuilalt să înceapă doar din momentul întâlnirii lor, iar tot ce a fost înainte, toată bogăţia vieţii, a sufletului, a relaţiilor celuilalt i se pare primejdios, fiind ceva ce trăieşte în afara lui în sufletul omului iubit.
Sărbătorile Bisericii sunt diferite. Astăzi prăznuim Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Este una dintre cele mai triste sărbători ale anului bisericesc. S-ar părea că toate întâmplările legate de ea reprezintă o sărbătoare: Hristos intră în sfântul oraş, este întâmpinat de mulţimea poporului pregătit să facă din El un lider politic şi care aştepta de la El biruinţa asupra vrăjmaşului. Oare în acestea nu se regăseşte durerea Mântuitorului?
În primul meu an de preoţie, când tocmai fusesem numit să slujesc la Londra, slujeam într-o mică bisericuţă a unei frăţii ortodoxe. Odată, înainte de slujbă, m-am lovit în uşă de o băbuţă, o rusoaică de-a noastră. Eu am vrut să mă dau la o parte şi să o las să treacă, dar ea m-a împins de la spate şi mi-a zis: „Poftiţi, Batiuşca!”. Eu am trecut şi am crezut că asta a fost tot. Dar nu se terminase.
Odată, am fost întrebat de cineva cum poate omul să fie conştient, în orice zi, de măsura duhovnicească la care se găseşte.
Bucuraţi-vă de iubirea, compasiunea, sinceritatea preotului duhovnic la care mergeţi! Nu-i cereţi să facă imposibilul. Când mergem în munţi căutăm o călăuză care a străbătut drumul şi s-a întors cu bine.
Fiecare din cei pe care îi întâlnim are dreptul la existenţă, fiindcă are o valoare în el însuşi şi noi suntem puţin obişnuiţi cu o asemenea optică! A accepta ca ceilalţi să fie ceilalţi reprezintă un pericol, o ameninţare. A recunoaşte dreptul altuia de a fi el însuşi riscă să însemne, într-o bună zi, a-i recunoaşte dreptul să mă omoare. Dar dacă-i limităm dreptul său la existenţă, îi negăm acest drept.
– Cum să ne gândim la Judecata lui Dumnezeu? Poate omul să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, căci fiecare dintre noi este păcătos?
Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.