Odată, am fost întrebat de cineva cum poate omul să fie conştient, în orice zi, de măsura duhovnicească la care se găseşte.
Eu cred că ar trebui să recunoaştem fiecare dintre noi că, mai mult sau mai puţin, toţi căutăm să ne amăgim întrucâtva în această privinţă, fiindcă nu se află în lăuntrul nostru acea sinceritate desăvârşită care ne-ar permite să ne vedem pe noi înşine aşa cum ne vede Dumnezeu.
Dar şi atunci când nu încercăm să ne păcălim, rămânem oarecum miopi duhovniceşte. Şi nu vorbesc aici despre orbirea sufletească, ci pur şi simplu despre o anumită miopie, deoarece noi putem distinge lucrurile doar prin comparaţie: deosebim lumina de întuneric şi diferitele gradaţii ale luminii, fiindcă există cele două extremităţi ale ei. Iată de ce, când dorim să înfăptuim ceva, e necesar să ştim odată şi pentru totdeauna că nu vom reuşi de fiecare dată să facem o faptă desăvârşită. Sigurul lucru de care suntem în stare este ca, în măsura putinţei şi a sincerităţii noastre – dar folosindu-ne toate puterile şi renunţând cu totul la făţărnicie – să chibzuim dinainte cum vom proceda sau ce vom spune, apoi să acţionăm corespunzător. Şi să nu ne imaginăm că vom săvârşi ceva din domeniul absolutului, ci să ne apropiem de fiecare dată, pe cât este posibil, de forma desăvârşită a faptei respective.
Totuşi, se mai şi întâmplă uneori să procedăm în mod ideal, însă, de cele mai multe ori, o facem neintenţionat. Poate că doar o singură dată în viaţă putem face o asemenea faptă care să ne bucure apoi până la sfârşitul zilelor noastre – nu pentru că este măreaţă, ci pentru că în ea a fost cuprins tot adevărul de care eram în stare în clipa aceea. Şi s-ar putea ca, peste zece ani, să nu ne mai fie cu putinţă a săvârşi acelaşi lucru întocmai cum l-am făcut atunci, deoarece aceasta ar fi o faptă copilărească săvârşită de un om adult. Insă atunci, ea a constituit măsura deplină a ceea ce ne stătea în putere să facem.
Sfântul Teodor Studitul, într-una din învăţăturile sale, spunea că nu trebuie să ne întrebăm: „Pe care treaptă a desăvârşirii sau a nedesăvârşirii stau acum?”, fiindcă, în clipa în care te-ai mutat de pe o treaptă pe alta, începi a te vedea pe tine însuţi altfel. Este întocmai ca şi atunci când urci pe un munte: la poalele lui, vezi anumite lucruri; când te ridici mai sus, deja vezi altceva; apoi încă ceva, şi încă ceva… Aşa, cu fiecare pas, ţi se schimbă orizontul, iar lucrurile pe care tu le socoteai a fi enorme când stăteai lângă ele, ţi se par foarte mici atunci când ajungi să le vezi de pe vârful muntelui, deşi ele nu s-au schimbat deloc. Insă felul în care privirea ta le percepe s-a modificat.
Iată de ce e imposibil să efectuăm o judecată irevocabilă despre noi înşine, întrebându-ne: „Unde mă aflu? In ce aşezare faţă de Dumnezeu mă găsesc?”. In momentul prezent, putem spune doar în ce măsură procedăm, sau nu, aşa cum ne îndeamnă conştiinţa, adică suntem sinceri în acţiunile noastre şi nedespărţiţi de adevăr, sau nu. Iar dacă nu, atunci de fiecare dată să ne întrebăm: „De ce nu mi-am urmat glasul conştiinţei? Oare din pricina fricii? Sau pentru că mi-a fost lene? Ori, poate din alte motive?
Dar poate şi din cauza că încă nu am crescut până la acea maturitate lăuntrică?”. Insă nu trebuie să ne grăbim a zice că n-am ajuns încă la acea măsură, căci este foarte uşor să spunem: „Mâine… voi ajunge mâine acolo”.
Am citit oarecând o scrisoare a Sfântului Tihon de Zadonsk adresată unui preot tânăr, în care el îi spunea: „Ţine minte pentru tine, dar spune-le şi enoriaşilor tăi că, în împărăţia lui Dumnezeu nu ajungi trecând din biruinţă în biruinţă, ci mai degrabă mergând din înfrângere în înfrângere. Insă numai aceia vor izbuti să ajungă, care, după fiecare înfrângere, în loc să rămână doborâţi la pământ pentru a-şi plânge de milă, se vor ridica şi, scuturându-şi hainele, îşi vor continua calea”. Aşadar, eu cred că asta trebuie noi să ţinem minte – dacă am procedat greşit, să zicem: „Doamne, iartă-mă! Sunt vinovat” şi să mergem mai departe. Iar apoi, când te afli din nou pe drum, să te întrebi: „Cum a putut să se întâmple una ca aceasta?”, ca să poţi învăţa ceva din experienţa acelei greşeli. Dar s-ar putea să cazi din nou şi, mai ales dacă te vei lăsa furat prea mult de gândul la ceea ce s-a întâmplat, e foarte posibil să nimereşti iarăşi într-o groapă. Insă, în pofida acestui fapt, ridică-te şi mergi mai departe… şi tot aşa, de fiecare dată.
Doamne Iisuse Hristoase, Tu nu Te-ai scârbit de noi chiar dacă viaţa noastră e o neîncetată adâncire în păcat şi în fiecare zi ne afundăm tot mai mult în neputinţele şi orbirea noastră sufletească. Dar, când suntem înfrânţi cu totul de fărădelegile şi neputinţele noastre, Te întâlnim, pe Tine în iad, întâmpinându-ne cu surâsul cel veşnic al învierii Tale din morţi şi dăruindu-ne nădejdea înnoirii lăuntrice şi a dobândirii înfierii dumnezeieşti, pe care Tatăl o doreşte spre fericirea noastră şi înveşmântarea veşnică în dragostea Duhului Sfânt.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Zâmbind cu Dumnezeu. Intamplari din viata povestite de Mitropolitul Antonie de Suroj”, Editura Sophia, 2024