Atât cuvintele, cât şi tăcerea, ne pot aduce înaintea lui Dumnezeu. Insă e nevoie să ţinem minte că, pentru a ajunge acolo, trebuie să nu mai fim neîncetat cu luare aminte la noi înşine. Aceasta e una dintre cele mai mari primejdii care ne pândeşte atunci când ne rugăm – să ne urmărim propriile gânduri, întrebându-ne: „Ce se întâmplă cu mine acum? Sunt oare adâncit în propria-mi conştiinţă? Simt oare prezenţa lui Dumnezeu? Oare Domnul este aici? De ce m-am împrăştiat?”. Avem nevoie să ne învăţăm a fi, pur şi simplu, înaintea lui Dumnezeu. Iar primul lucru pe care trebuie cu adevărat să îl deprindem, este a tăcea, ştiind că El este aici. Şi, chiar dacă s-ar putea să nu-L simţim acum, acest lucru nu înseamnă că El nu e de faţă.
In anul 1961, pe când eram într-o călătorie în India, am fost martor la o întâmplare, în care am avut ocazia să aud convorbirea dintre o mamă hindusă şi copila ei. La un moment dat, fetiţa o întreabă:
– Tu îmi spui mereu că Dumnezeu este pretutindeni! Păi, cum aşa? De ce eu nu-L văd nicăieri şi nu-L aud? De ce El nu ni se arată? Dacă noi dorim atât de mult să ne întâlnim cu El, de ce nu se întâmplă acest lucru? Iar ea îi răspunde:
– Iţi aminteşti cum, zilele trecute, noi două ne jucam de-a v-aţi ascunselea? Eu m-am ascuns atunci după un copac şi am strigat către tine: „Ai-i-ci!”. Iar tu ai deschis ochii şi ai început a mă căuta, tot întrebând: „Unde eşti? Nu eşti aici!”, pentru că nu mă vedeai. Dar nu te-ai speriat şi nu te-ai gândit că am plecat, lăsându-te singură, ci ai ştiut că eram acolo, cu toate că nu mă puteai zări. Apoi, când tu ai început să te pierzi de mine, ai auzit iarăşi vocea mea zicându-ţi: „Ai-i-ci!” şi ai alergat îndată în direcţia din care străbătea până la tine glasul meu. Iar eu, fugind în altă parte, ţi-am strigat din nou… Şi tot aşa, până când m-ai găsit. însă, atunci când nu mă puteai vedea, îţi rămânea doar să ghiceşti locul în care mă aflam, fiindcă auzeai venind de undeva sunetul vocii mele. Ei bine, tocmai aşa face şi Dumnezeu cu noi: El vrea ca noi să-L căutăm, şi nu doar să stăm pe loc, aşteptând să ni se arate ca din senin. Nu! El doreşte ca noi să năzuim cu adevărat, cu toată vrerea noastră, a ne întâlni cu El. Numai atunci se poate întâmpla această întâlnire.
Insă trebuie să ţinem minte că, atunci când ea nu are loc, nu e din pricina că Domnul ar fi nepăsător şi nu neapărat pentru că, între noi şi Dumnezeu, ar exista un zid de netrecut, şi nici măcar din cauza că suntem atât de păcătoşi, încât El nu ni se mai poate dezvălui. Căci ştim din Sfânta Scriptură şi din vieţile sfinţilor, ba chiar şi din propria noastră viaţă, sau a prietenilor noştri, că avem momente în care noi cădem de la Dumnezeu, ne depărtăm de El, devenind păcătoşi până în adâncul fiinţei noastre, făcându-ne nesuferiţi pentru noi înşine şi pentru ceilalţi, dar deodată Domnul se apropie de noi El însuşi. De aceea, nu e vorba aici despre faptul că nu suntem vrednici de a-L întâlni, ci despre aceea că Dumnezeu vrea să căutăm această întâlnire, ca ea să devină pentru noi bucuria unei noi vieţi, El însuşi făcându-Se bucuria şi înnoirea vieţii noastre.
In aceeaşi ordine de idei, vreau să vă amintesc o întâmplare ce s-a petrecut în viaţa Sfântului Antonie cel Mare pe când era în pustnicia sa. Din aceasta aflăm că el s-a luptat înverşunat cu ispitele multe zile la rând şi, ajungând la o secătuire deplină, s-a întins pe pământul gol, întrucât toate puterile trupeşti şi sufleteşti l-au părăsit.
Atunci, dintr-odată, S-a arătat Hristos înaintea lui. Aşadar, nefiind în stare nici măcar să se ridice pentru a I Se închina, Antonie L-a întrebat:
– Unde ai fost, Doamne, când eu m-am luptat atât de greu?
– Eu am stat lângă tine în chip nevăzut, gata să te ajut îndată dacă te-ai fi lăsat pradă ispitei – a răspuns Mântuitorul.
Iată de ce Dumnezeu ne dă foarte mult, iar apoi ne spune:
– Bine, bine… până acum, Eu am parcurs cu tine tot drumul tău. Iar de aici încolo vreau să văd dacă poţi să-Mi fii atât de credincios, încât să procedezi corespunzător cu ceea ce ştii tu despre Mine şi despre relaţia noastră, chiar şi atunci când nu vei mai simţi că-ţi sunt alături.
Iar noi Ii putem răspunde:
– Da, Doamne, chiar dacă nu-Ţi voi mai simţi prezenţa, eu Te cunosc şi de aceea voi trăi în concordanţă cu această cunoştinţă pe care o am în lăuntrul meu. Iar când Tu vei binevoi să-mi arăţi că eşti de faţă, Iţi voi răspunde cu bucurie la aceasta.
Pacea şi liniştea cea fără de mişcare a prezenţei Tale dumnezeieşti, pogoar-o şi asupra mea, Mântuitorule, ca, oprindu-mă din toată alergarea în cele ale lumii şi tăcând în cele lăuntrice, să mă cutremur şi să mă bucur simţindu-Te de faţă pe Tine, Cel Ce Singur este, dăruind fiinţă şi viaţă tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, cuvântătoare şi necuvântătoare.
Mitropolitul Antonie de Suroj
„Zambind cu Dumnezeu. Intamplari din viata povestite de Mitropolitul Antonie de Suroj”, Editura Sophia, 2024