Îmi aduc aminte că, odată, un monah de la Muntele Athos mi-a spus: „Athanasie, oamenilor cu mărinimie, care ne nevoim în viața duhovnicească, Hristos ne dăruiește și câteva bombonele, însă nu vrea să-ți dea numai aceste bombonele, ci întreaga cofetărie, dar nu vei rezista, Athanasie al meu, te vei topi, te vei topi…”.
Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Am văzut, într-adevăr, și oameni care locuiesc în palate, fiind nefericiți, obsedați de starea jalnică în care, paradoxal, se află, certându-se, având o stare de mizerie. Să nu știe ce înseamnă fericire, să nu știe să râdă, să nu vorbească între ei, să fie la cuțite în fiecare zi. „Măi, copile, trăiești în palate, înoți în milioane, ai tot ce vrei, mănânci ce vrei, faci rost de tot ce vrei, ce te roade de nu te poți liniști?” Absența lui Dumnezeu! Absența lui Dumnezeu îi aduce omului o stare de mizerie. Aduce o stare de cârteală, de lamentare.
De ce atâta lume nu ţine post?, vă întrebaţi. Fiindcă nu cunoaşte roadele postului. Instituţiile sanitare din ţara noastră ar trebui să prescrie postul la fel cum o face Biserica Ortodoxă, deoarece roadele postului sunt mari şi minunate nu numai din punctul de vedere duhovnicesc, ci şi din cel trupesc.
Cel ce trudeşte pentru aproapele din iubire curată, îşi află odihna mulţumită trudei sale. Cel ce se iubeşte pe sine şi leneveşte, oboseşte şi stând degeaba.
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat.
Sunt păcate şi păcate. Şi unele, şi altele, în cele din urmă duc la scârbă. Un păcat duce la scârbirea de sine, altul duce la scârbirea de viaţă. Întâiul păcat este legat de nădejde, celălalt este lipsit de nădejde. Întâiul păcat este ca o noapte în care se vede o stea pe cerul întunecat; celălalt este ca o noapte cu cer întunecat, fără nicio stea.
Starețul avea o dorință atât de mare să-i vadă pe oameni venind la Sfânta Împărtășanie, încât, de îndată ce distingea o pocăință sinceră, nu punea canoane aspre. Arăta multă compătimire și îngăduință față de cei care se mărturiseau, însă nu putea trece cu vederea condițiile de bază pentru Sfânta Împărtășanie.
Rugăciunea pentru cei adormiți este, în același timp, o faptă de milostenie și o faptă de credință. Viața creștină este întemeiată pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte. Rugăciunea are o influență benefică asupra sufletelor aflate dincolo de mormânt. Întotdeauna Biserica s-a rugat și se roagă pentru cei adormiți, până la a Doua Venire a lui Hristos.
Ce oare, zice, este de folos ca toți, vrednici și nevrednici, să îndrăznească la Sfânta Împărtășanie? Nu spunem aceasta, că trebuie să se împărtășească și cei nevrednici, ca nu cumva precum este scris, să se împărtășească spre osândă, ci ca mai întâi să devină vrednici și apoi astfel să se apropie.
Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o însemnătate. A fi împărat sau muncitor – era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism.
Diavolul, în răutatea lui, folosește multe metode ca să-i prindă pe oameni. El își începe învăluirile prin ceea ce este mai mic.
Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutățile care apar în familiile creștine, în grupurile creștine – între oameni, în general – se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt bolnavi, nici nu-și dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, și fiecare vrea și se străduiește să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalți, vrea și se străduiește ca ceilalți să aprobe starea lui bolnăvicioasă și părerea lui greșită.
Din toate părțile, într-un torent neîntrerupt, zboară mai degrabă veștile rele. Nu dispunem de puteri nici să chemăm în Univers ceea ce ne oferă răul, nici să ne eliberăm de tristețea oferită de realitatea lumii ce ne înconjoară.
O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Și, din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înșine, ci ne vine foarte greu să fim adevărați și în imaginea noastră înaintea lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de noi înșine.