Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.
Alaltăieri am întâlnit un Bătrân care mi‑e foarte drag. „L‑ai văzut vreodată pe Hristos, bunicule?”, l‑am întrebat. „Da, părinte”, mi‑a mărturisit cu reținere.
Mulțumirea. Aceasta este taina păstrării harului. Învață să mulțumești Domnului pentru toate!… Ceea ce îndreaptă darurile Domnului spre om este inima ce mulțumește neîntrerupt lui Dumnezeu.Și dimpotrivă, ceea ce aduce ispitele, este cârtirea din inma omului. Și cârtirea, prin ea însăși, și binele îl poate preface în rău.
Nu suntem singuri…
Ce este moartea şi cum ne putem pregăti pentru ea?
Până când nu eşti sfânt, te rog, fii un om învăţat! Omul trebuie să se dezvolte pe sine cât mai deplin în toate privinţele: cu mintea, cu inima şi cu toată fiinţa sa, pentru a fi o persoană cât mai bogată lăuntric. Ca să fii creştin, aceasta nu este neapărat o condiţie; dar ca, fiind creştin, să poţi aduce un rod, o contribuţie în viaţă, eu spun: da, este o condiţie!
„Ale Tale dintru ale Tale aducem Ție, de toate și pentru toate” (Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur)
Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creştinismului nu constituie pur şi simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăită şi fundamentată.
Nu aş putea să mă numesc pe mine însumi creştin, dacă nu aş fi optimist. Şi dacă m-aş numi creştin şi nu aş fi optimist, nu aş fi un creştin sincer. Şi voi toţi în zadar vă numiţi creştini, dacă voi nu sunteţi optimişti. Creştinismul constituie cea mai mare cetate de optimism.
De multe ori, în viața noastră vin multe ispite, clipe grele, momente foarte grele, când cineva îl poate nega chiar și pe Dumnezeu. Și să nu credeți că lepădarea de numele Domnului este numai să spui că nu există Dumnezeu. Însă lepădarea de numele Domnului este și compromisul nostru în păcat. Atunci când spunem: „Nu contează, nu s-a întâmplat nimic…” A încălca cu sânge rece porunca Domnului și a-mi îndreptăți încălcarea este și ea o lepădare…
Să nu ne grăbim și să nu ne obosim, ci pururea să punem din nou început. Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși! Numai pe Domnul tău să nu-L părăsești. Stăruie pe lângă El, și El își va face milă cu tine fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu.
Avem nevoie de alții, și când ne pare că suntem și că ne merge bine, cu atât mai mult atunci când suntem în necaz și nu ne merge bine. E greu să trăiești singur. Nu toți oamenii au vocația asta a viețuirii solitare. Monahii, da. Pustnicii, da. Dar și monahii, iubiți credincioși, Părinții Bisericii spun că cea mai frumoasă și cea mai binecuvântată de Dumnezeu formă de viețuire monahală este ceea ce noi numim obștea, adică o familie, mai mulți. Fiecare cu chilia sa, da, dar împreună sunt în biserică, împreună sunt la ascultări, împreună sunt la masă. Părinții din pustie, din pustiul Egiptului de prin secolele IV-V, viețuiau fiecare în locurile lor la distanță unii de alții, dar sâmbăta și Duminica se adunau împreună în biserică pentru Liturghie, pentru cuvânt și pentru un prânz comunitar.
„Doamne, bine este să fim noi aici”. (Matei 17, 4)
În fiecare an, la 6/19 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creștine – Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor.
General vorbind, preoția este o știință terapeutică. Ea are ca scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare, aceasta este lucrarea preotului.
Duhovnicul trebuie să știe să vindece omul, adică să lumineze și să elibereze mintea și chiar să transforme toate patimile, pentru că, deși mai înainte acestea au lucrat împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii.
În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte (Matei 17, 14-23).