Atunci când ne doare pentru aproapele nostru și îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioșează foarte mult și intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă.
Fraților, de mare nevoie este să ne împărtășim des, ca să avem în noi Viața, Care este Iisus Hristos și ca să nu murim moarte sufletească. Căci acei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Și deși se arată că trupește trăiesc, sufletește însă sunt morți, pentru că s-au îndepărtat de viața cea duhovnicească și adevărată, pe care o face Sfânta Împărtășanie.
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să le întărească în nevoinţa ta. Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Puterea rugăciunii e mare, foarte mare, mai ales când este făcută de către mulți frați. În rugăciune comună se unesc toți. Să-l simțim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Aceasta este viața noastră, bucuria noastră, comoara noastră. Toate sunt ușoare în Hristos.
De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.
Ce putere au rugăciunile pentru cei adormiţi?
Aş vrea să mă opresc puţin asupra celor două persoane care L-au întâmpinat pe Hristos în templu: Sfântul Simeon, om „drept şi temător de Dumnezeu“, după cum zice Scriptura, şi Proorocița Ana. Amândoi erau înaintaţi în zile, însă amândoi purtau în inimă nădejdea mântuirii ce avea să vina şi aşteptau nestricăcioasa „mângâiere a lui Israel“ (Luca 2,25), adică pe Hristos. Aceasta înseamnă că se împărtăşiseră de Duhul proorocesc al lui Dumnezeu şi ţineau aprins în ei darul acesta al proorociei.
Începând cu acest moment, aşadar, de vreme ce tocmai urmează să săvârşim Sfânta Liturghie, să intrăm cu toţii în acest duh, fiind prezenţi aici în biserică la taina tainelor, care este chiar Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa, înaintea lui Dumnezeu.
La noi, mereu și mereu se aude în discuțiile noastre că „tot un Dumnezeu e”. Că ești ortodox, că ești de altă credință sau de altă religie – „tot un Dumnezeu e”. Dar, vorba părintelui Rafail Noica, ironic, bineînțeles: or fi mulți dumnezei în lumea aceasta, dar numai unul e „profesionist”. Ce înseamnă acest lucru? Că Biserica noastră Ortodoxă ni-L prezintă pe Dumnezeu așa cum este El – și avem șansa să-L cunoaștem noi, personal! De aceea, credința ortodoxă nu este de negociat. Părinții noștri, de 2000 de ani, și-au păstrat-o. Și nu în condiții tocmai ușoare!
Vă dați seama ce așteptați și ce cereți de la un preot atunci când îi încredințați preoția — nu doar să vă călăuzească în rugăciune, rostind cuvinte pe care le poate rosti împreună cu voi, ci să săvârșească o lucrare pe care el însuși nu o poate împlini, pe care numai Hristos o poate împlini și pe care o poate împlini prin el doar dacă acesta este atât de unit cu Hristos, măcar în acel moment, încât moartea lui Hristos devine moartea lui, în nădejdea că viața lui Hristos va deveni viața lui?
– Părinte, sufăr atunci când îmi vine un gând de mândrie.
Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.
Mult mă rănesc când văd monahi care acționează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage.
– Binecuvântați! Aș dori să ne acordați puțin timp pentru a ne spune — exceptând relația pe care o avem cu Domnul prin Sfânta Împărtășanie și participarea la sfintele slujbe ale Bisericii — câteva cuvinte despre Rugăciunea Minții, în cadrul căreia consider că ne apropiem foarte mult de Dumnezeu. Totuși, aș vrea să aud mai mult de la Sfinția Voastră decât ceea ce am auzit și am studiat până în momentul de față, ca și creștini, despre Rugăciunea Inimii. Vă mulțumesc mult.
Înainte de a i se arăta Domnul, Sfântul Siluan a petrecut un ceas întreg despărțit de Dumnezeu: Dumnezeu îl părăsise. Mai târziu, când Domnul i-a spus: ,,Ţine-ţi mintea în iad”, cuvântul Lui se referea la acel ceas cumplit ce a premers vederii lui Hristos. Sfântul Siluan a primit răspuns trăirii vecinicului său iad, sub forma descoperirii de la Dumnezeu a vecinicei mântuiri.
