Când mergem la spovedanie, venim să ne întâlnim faţă către faţă cu un Prieten, nu ca să fim judecaţi şi osândiţi, nu cu groaza în suflet pentru ceea ce s-ar putea întâmpla. Venim la Cel Care, fiind Dumnezeu dincolo de suferinţă, de moarte, a ales, din iubire pentru noi, să se facă Om, să ia asupra Sa întregul nostru destin omenesc şi să-Şi dea viaţa pentru noi.
Sfinţii Părinţi, ca unii ce cunosc această luptă sfântă, ne înfăţişează şi modul în care trebuie să ne raportăm la vise. Ne vom apleca mai îndeaproape asupra învăţăturii patristice cu privire la acestea.
Existau și cazuri mai grele, despre care Starețul spunea: „Pentru unii fac ani de zile rugăciune și nu se folosesc, pentru că au încăpățânare, împotrivire, egoism. Și zic: «De ce Dumnezeu nu ne dă lucrul acesta?» Dar de ce să li-l dea? Ca să-i facă și mai egoiști, și mai încăpățânați? Nu le-ar folosi dacă Dumnezeu le-ar da acel lucru.
Cuvântul „asceză” vine din cuvântul grec ce înseamnă „a exersa”. Se poate referi la antrenamentul unui atlet. Sfântul Pavel, în una dintre epistolele sale, ne zugrăveşte imaginea creştinului care se nevoieşte să dobândească desăvârşirea aşa cum alergătorul se străduieşte să ajungă la finalul cursei. De obicei, cuvântul „asceză” evocă ideea unei discipline şi instruiri extrem de riguroase. Şi evocă, de asemenea, mult prea adesea, imagini luate din vieţile sfinţilor Bisericii primare, ale locuitorilor pustiei deşertului, imagini ce zugrăvesc incredibile măsuri de nevoinţă, imagini ce zugrăvesc oameni ce locuiau în deşert şi care practic trăiau cu aproape nimic, petrecându-şi noaptea în priveghere, întreaga zi în rugăciune şi aşa mai departe.
Cum să facem să nu-i mai judecăm pe ceilalţi? Sunt doar gândurile noastre? Dacă nu le spunem, tot este păcat?
Ne aflăm şi în seara aceasta în sărbătoarea frumoasă şi delicată a Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Şi aş vrea să vă spun câteva lucruri în legătură cu această frumoasă sărbătoare.
O iubim, pentru că simţim poate în ea un mod special de a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu cel adresat lui Pavel: Puterea Mea se arată în slăbiciune (2 Cor. 12,9).
Stareţul ne sfătuia să fim sinceri faţă de Dumnezeu şi faţă de el, înţelegând prin aceasta mărturisirea curată. Astfel a trecut viaţa noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.
A deveni preot este înfricoșător, pentru că ceea ce este dat preotului să săvârșească este tocmai ceea ce niciun om nu poate săvârși. Avem un singur Arhiereu — Domnul Iisus Hristos.
Experienţa compasiunii are şi o importantă contribuţie în plan social. Potrivit unor autori, în activitatea obişnuită formulăm două tipuri de judecăţi distincte: unele de ordin analitic sau cantitativ şi altele, mai rafinate, strâns legate de conţinuturile emoţionale. Acestea din urmă sunt decise în bună măsură de empatie şi de experienţa compasiunii.
Cum poate evita cineva ca, încercând să atingă smerenia, să nu cadă în timiditate? Există vreo legătură între modestie şi smerenie?
Cum se poate lupta împotriva celor ce merg la vrăjitor? Cum ne putem feri de farmece?
Iată că vin iarăşi eu, smeritul tău părinte, să-ţi ridic, prin cuvinte, râvna ta.
Din nefericire, noi îl iubim pe aproapele nostru având în minte nişte criterii omeneşti. Iubirea de aproapele este o poruncă dumnezeiască, adică noi ar trebui să ajungem în așa fel încât, indiferent cum se prezintă el în faţa ochilor noştri, indiferent cum se prezintă el în societate, noi să-l iubim aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Aceasta este ţinta. Dacă ne-au zis Părinţii că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu, înseamnă că iubirea la care avem noi acces este una nelimitată. Dar noi, din păcate, ne raportăm la aproapele cu criterii pur omeneşti.
