– Nu mai am un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, spun ei. Atât îmi este ruşine de mine şi de faptele mele, că nici nu pot deschide gura!
După mult timp, am primit astăzi scrisoarea ta, fiica mea. Tot timpul acesta am fost foarte trist, pentru că, nefiind tu prea bine în timpul din urmă, te-am certat. Pentru aceasta am avut durere și tristețe multă în inima mea cea săracă.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru că și anul acesta, mai aproape cu o Duminică fiind de începutul Postul Mare, am putut asculta pagina aceasta atât de frumoasă din Sfânta Evanghelie cu pilda fiului risipitor. Pilda fiilor risipitori. Pilda întoarcerii fiului risipitor. Pilda tatălui celui iubitor și iertător. Și în câte și în câte feluri am putea numi această pildă. O cunoașteți. Cu toate acestea, parcă niciodată nu vom putea să pătrundem, să primim, să adâncim toate înțelesurile acestei pagini din Sfânta Evanghelie după Luca.
Cât de mult se oglindește lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în țara cea străină a păcatului și își cheltuiește toată avuția părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări.
Evanghelia acestei Duminici ne vorbește nu numai despre păcat și pocăință, ci și despre iertarea oferită de Dumnezeu: când fiul cel rătăcitor, care și-a venit în fire prin calea suferințelor, a sărăciei, a singurătății și a respingerii, s-a îndreptat spre casa părintească. Pe când era încă departe de casă, chiar dacă nu putea vedea prea bine de la depărtare chipul său, tatăl l-a recunoscut. Probabil că ieșise de multe ori și privise în depărtare, așteptând întoarcerea fiului său.
– Ce putem face atunci când, în viața unui tânăr și, de fapt, în viața oricui, se instalează akedia?
O face din când în când. Își ia sita și începe să cearnă. Ne încearcă și, în același timp, ne învață. „Întru necaz ne-am adus aminte de tine”, (Isaia 26, 16), spune Prorocul Isaia. În mijlocul necazurilor și ispitelor ne-am adus aminte de tine, Doamne! În timpul Ocupației, dar și după aceea, ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de ținutul de baștină, Messinia, când, undeva prin 1947, au avut loc din nou cutremure, însă nu atât de devastatoare ca ultimele care ne-au încercat. Bisericile se umpluseră și atunci! După o „scuturătură”, începem cu toți să alergăm, apoi, după puțin, uităm iarăși de Dumnezeu.
– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedește omul cu adevărat și bine?
Când orbul strigă „Daţi-mi lumină!” veţi aprinde o lumânare şi-i veţi spune „Iată lumina!” însă el iarăşi va striga: „Dar daţi-mi lumină!” Puteţi aprinde şi zece lumânări, şi să-i spuneţi „Iată lumina!” că el tot va striga mânios: „De ce nu-mi daţi lumină?” Îl puteţi aduce într-o sală unde strălucesc sute de lumini şi să-i spuneţi: „Iată lumină, cu prisosinţă!” Dar, din bezna-i deasă şi neagră, el iarăşi va striga mânios: „Dar aprindeţi măcar o lumânare să văd!”
Vedem că rugăciunea îl face pe om liber cu adevărat, îl scoate din mărginirea înrobitoare a eului său pătimaș pentru a-l deschide infinitului dumnezeiesc. Tămăduindu-l pe om de păcat și de patimi, rugăciunea îl scoate din robia lor și-l izbăvește de nenorocitele lor urmări. După cuvântul Apostolului, omul este izbăvit „din robia stricăciunii” (Romani 8, 21).