Starețul avea o dorință atât de mare să-i vadă pe oameni venind la Sfânta Împărtășanie, încât, de îndată ce distingea o pocăință sinceră, nu punea canoane aspre. Arăta multă compătimire și îngăduință față de cei care se mărturiseau, însă nu putea trece cu vederea condițiile de bază pentru Sfânta Împărtășanie.
Iar acum o „digresiune lirică” în domeniul psihologiei. Fără îndoială, judecata sănătoasă ne ajută să supravieţuim în lumea noastră deloc simplă – însă atunci când devenim obsedaţi de judecata sănătoasă şi de raţionalismul excesiv gândirea noastră devine inertă, lipsită de flexibilitate şi autocritică, şi ne împiedică să privim cu alţi ochi la noi înşine şi la situaţia în care ne aflăm.
Crede-mă, iubite părinte David, chiar dacă sunt un ignorant, că drumul către contemplare și dumnezeiasca dragoste este unul singur: pocăința. Ea constă în frica lui Dumnezeu, căință pentru păcate și năzuința ca, după putere, a nu mai mâhni pe Dumnezeu prin repetarea greșelilor de care ne căim. Iarăși zic: «De Dumnezeu te teme și poruncile Lui păzește».
Părinților ai căror copii cresc și care, după o perioadă în care au fost credincioși, mergeau la biserică și îndeplineau tot ceea ce părinții așteptau de la ei, le spun brusc: „Nu, nu mai pot crede; demonstrează-mi că trebuie să cred!”, ce ar trebui să facă?
Cum ar fi lumea, cum ar fi viața noastră, în general, dacă nu ar mai fi suferință, dacă n-ar mai fi boală, sărăcie, probleme?
Despre chipul omului în care lucrează harul Duhului Sfânt
Ce măreție este Dumnezeiasca Liturghie! Cât de mult cinstește Dumnezeu pe om! Vine împreună cu cetele îngerești la fiecare Dumnezeiască Liturghie și-l hrănește pe om cu Preasfântul Său Trup și Sânge! Dumnezeu ne-a dăruit totul!
Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o negare a morţii. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă pentru viaţă şi o recunoaştere a vieţii.
De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferență, ci o adevărată vrăjmășie între plăcere și bucurie, izvorâtă din vrăjmășia dintre „trup și duh”.
Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă harul Duhul Sfânt, dar noi trebuie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde. Când sufletul pierde harul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. În aceste minute de întristare, sufletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah!
Stareţul spunea adeseori: „Când mintea e întreagă în Dumnezeu, uită lumea”; şi scria: „Omul duhovnicesc zboară ca un vultur în înălţimi, sufletul său îl simte pe Dumnezeu şi, deşi se roagă în întunericul nopţii, vede întreaga lume”.
Ne-am putea întreba dacă nu e aici o contradicţie. Pe de altă parte, această vedere a lumii nu este oare imaginară?
In 1938, un om a murit la Muntele Athos. Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de 20 de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.
