Deși Dumnezeu ne-a dat medicamentele, noi trebuie întotdeauna să ne raportăm la Dumnezeu, și nu la medicamente. Când merg la un medic sau iau un medicament, în realitate mă încredințez lui Dumnezeu. Dacă nu gândesc așa, atunci, chiar dacă mă fac bine, e valabilă zicala care spune că operația a reușit, dar bolnavul a murit, fiindcă, deși m-am făcut bine, am murit duhovnicește, de vreme ce nu m-am încredințat lui Dumnezeu.
Așadar, înainte să ne gândim la vindecare, trebuie să ne gândim la Dumnezeu. Adică să ne gândim că slăbiciunea, hipotensiunea, hipertensiunea, hemoragia care nu poate fi oprită, durerea puternică sau orice altceva nu sunt departe de știința lui Dumnezeu și, prin urmare, să le văd pe toate acestea nu ca pe ceva rău, ci ca pe un prilej de a-L cunoaște mai mult pe Dumnezeu.
Altfel, arăt că vreau să am propriul meu huzur, propria mea viață ușoară, lipsită de durere și, prin urmare, zădarnică. Nu există o deșertăciune mai mare decât faptul ca cineva să trăiască cu ușurință, tihnit și fără durere. Durerile ne așează în Cer, dar viața fără dureri, niciodată.
Prin urmare, e nevoie de o mare înțelepciune și atenție atunci când avem o boală oarecare, o durere sau o neputință, fie trupească, sau sufletească. Vom încerca, în realitate, să nu ne pese de sănătate. Dar atunci ce ne va interesa? Ne va interesa să se facă voia lui Dumnezeu…
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală suferință și moarte. Ed. Sf. Nectarie 2019, p.82-83