La prima lor întâlnire, Papa Efrem îl judecase pe Părintele Emilianos.
Văzându-l așa, bine îmbrăcat și cu hainele călcate, i s-a părut ca un „prințișor” și și-a zis întru sine: „Ei, bine, încă un părinte ca toți ceilalți, care vine să vorbim despre rugăciune… cu rasa călcată și cu cămașă! Haide, să îi dau niște loukumi și să plece!”
Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare.
Virtutea abia poate fi deosebită de răutate. Sunt una lângă alta ca frăţiorii iubiţi! La fel îngerii și demonii! Cu toții sunt duhuri, și ușor putem să-i încurcăm si să credem că îngerul este satana si că satana este înger, că sfântul este un păcătos şi că păcătosul este un sfânt. Cu atât mai mult se poate face răul când urmează să ne judecăm pe noi înşine, pentru că ne judecăm potrivit cu inima noastră, potrivit cu voinţa noastră.
În această dimineață, 9 mai 2019, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, fost stareţ al Mănăstirii Simonopetra din Muntele Athos, a trecut la cele veșnice.
Dragostea vizează faptul de a putea cineva să dea bucurie altuia, să mă lipsesc eu de voie, ca să aibă mai mult celălalt. Să mă jertfesc pe mine însumi, ca să se simtă celălalt confortabil, să simtă siguranță în viața lui. Dragostea este o legătură strânsă, care ne leagă de Biserică și, în același timp, de Hristos. Cum vom reuși aceasta? Prin faptul de „a ne îngădui unii pe alții în iubire”, cum spune Apostolul Pavel.
Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă.
Când cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt.
Iarăși vine Crăciunul, iubiții mei. Cu adevărat S-a născut Hristos și S-a arătat în mijlocul oamenilor. Un imn de la înainte-prăznuire zice că Născătoarea de Dumnezeu a fost cuprinsă de uimire atunci când L-a născut pe Fiul ei, de aceea s-a plecat și s-a închinat ca o roabă Împăratului împăraților și L-a întrebat: „Cum Te-ai semănat în pântecele meu?”. Și fiindcă nu a primit nici un răspuns, s-a închinat din nou Pruncului Iisus, întrucât știa că este Dumnezeu, Singurul care a putut aduce din Cer firii omenești darul unic al dumnezeirii.
„Părintele Emilianos și lumea contemporană” – scurt cuvânt al ieromonahului Serapion Simonopetritul (video, subtitrare în română)
Copiii mei, să trăim în tăcere, să trăim smerit, să trăim lăuntric, să trăim în felul duhovnicesc pe care-l vrea Dumnezeu. Să trăim mai ales, în adâncimea duhului. Adică în tăcerea nopții. Atunci vom avea toate trăirile și simțămintele slujbei.
Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.
Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.
Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită.
De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaștem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc?
Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic. Fie că judecăm lucrul în sine, fie în legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea existenţei noastre, dacă nu este bun.
Cugetul nu este tocmai mintea, ci o lucrare (energie) a minţii. Dacă te obişnuieşti să stai la poarta minţii tale, la gura fântânii prin care ies duhorile sau prin care poate să intre în tine ploaia, atunci nu vei osteni în ispite.
Se ştie foarte bine că treapta preoţiei a fost întotdeauna cinstită de monahi. Astfel, se poate vedea cum în Sfântul Munte, atât în trecut cât şi astăzi, cel mai bătrân monah se pleacă în faţa unui tânăr cleric fără barbă căruia îi sărută mâna.
Preoţia e într-adevăr foarte scumpă. Nu conştiinţa Părinţilor fost aceea care i-a determinat să le interzică monahilor să devină preoţi. Mai degrabă din motive de precauţiune, pentru edificarea mănăstirii, din motive pastorale am spune noi astăzi.
Ar putea spune cineva că acest Mire al nostru, Mirele monahiei, Mirele sufletului, cu care s-a logodit Biserica, are un singur defect faţă de celălalt pretendent şi mai apoi partener: că este nevăzut şi netrupesc.
Într-adevăr, orice logodnic, cu care se însoţeşte şi pe care îl iubeşte o copilă, e văzut şi e trupesc. Nimeni nu iubeşte un suflet; iubeşte un suflet întrupat. Nimeni nu iubeşte numai prin corespondenţă, dacă de la această corespondenţă pe care o face nu ajunge la caracterul său, la persoana lui, la trupul lui, la sufletul lui, la trăsăturile lui, la moştenirea lui, la toate ale sale.
Viața de zi cu zi a mănăstirii nu este numai o viață practică sau prozaism și banalitate, ci acestea pot fi ca niște aripi care acoperă o altă realitate, o trăire mai adâncă, pe care o trăiește atât fiecare membru al obștii separat, cât și întreaga obște, ca o singură inimă și un singur suflet. Această trăire este participare „după măsura vârstei”[2], adică a puterii, a cuprinderii, a dispoziției și nevoinței fiecărui membru în experierea Bisericii. Atunci devine evident că în mănăstire trăiește Dumnezeu, nu numai oamenii.