Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.
Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte. Poate că aveau Sfânta Împărtășanie mai des, însă de Sfânta Liturghie rareori se puteau bucura, mai ales asceții. Părinții nu neglijau niciodată Liturghia zilnică, adică canonul, pentru că canonul reprezintă momentul «luptei» personale cu Dumnezeu; în acel moment Îl poți câștiga pe Dumnezeu sau Îl poți pierde. În același timp, canonul este cel care arată cum și cât priveghează monahul. Evident, nu ne referim la privegherile comune din Biserică. Acelea sunt altceva, o împreună-înfățișare înaintea lui Dumnezeu. Canonul este privegherea de zi cu zi pe care o facem în chilia noastră, este esența existenței noastre, cea mai subtilă și mai importantă parte a vieții monahale, întrucât ne arată dacă Îl avem sau nu pe Dumnezeu în noi și dacă avem sau nu dispoziția sufletească de a-L primi în noi.
Cine nu își face canonul, se înșeală crezând că Îl are pe Duhul Sfânt în inima sa. Dacă nu priveghem noaptea, nu putem dobândi Duhul Sfânt, Cel Care «lucrează și vorbește în noi». Și dacă nu există condițiile adecvate pentru privegherea de noapte, ar trebui să existe cel puțin dorința și setea de a crea asemenea condiții, pentru a dobândi cândva privegherea de noapte. Căci Dumnezeu vede dorința noastră și o va îndeplini.
Când însă trebuie să ne facem canonul și când trebuie să ne odihnim? În ceea ce privește odihna, există multe variante. Unii Părinți dormeau puțin dimineața, alții seara, iar alții câte o oră pe zi. Alții însă dormeau trei ore, alții șase sau șapte, în funcție de rezistența și modul de viață al fiecăruia, precum și de educația primită. Cert este faptul că aceastălucrare luminează sufletul și ne unește cu Dumnezeu. În timpul privegherii, omul se luminează, își curățește cugetul, își alungă gândurile; îi rămâne numai mintea curată, care se poate înălța către Dumnezeu, se poate bucura de prezența Lui, Îl poate iubi, cunoaște, pentru că este vorba despre Dumnezeul lui, iar nu despre un Dumnezeu necunoscut. Desigur, oricât de necunoscut ni s-ar părea Dumnezeu, niciodată să nu încetăm a priveghea, ci trebuie să obosim, să ne osârduim pentru a trăi cu El.
Dacă Atenienii din Grecia antică aveau altar închinat «Dumnezeului necunoscut», cu atât mai mult trebuie să avem și noi. Este adevărat faptul că, pentru cei mai mulți oameni, Dumnezeu este necunoscut, ascuns undeva în cer, dincolo de nori. Este un Dumnezeu pe care nu-L trăim, nu-L simțim, nu-L cunoaștem. De aceea și viața noastră duhovnicească este grea. De aceea nu avem tragere de inimă spre priveghere, de aceea nu putem rezista mult timp la slujbele de cult, pentru că nu-L simțim pe Dumnezeu, nu-L cunoaștem, nu-L iubim; în prezența lui Dumnezeu nu ne încearcă nici o emoție; pe scurt, Dumnezeu nu înseamnă nimic pentru noi. Rugăciunea și privegherea celor mai mulți oameni, câteodată și a monahilor, este un întuneric sec.
Cu toate acestea, luminarea sufletului și unirea cu Dumnezeu, adică trăirea Dumnezeului personal se petrece în acest timp. Sunt ore grele, fiindcă suntem fără Dumnezeu și suntem chemați să-L aflăm. Dumnezeu însă există. Știm că Dumnezeu locuiește în existența noastră, în atmosferă, în mănăstire, este prezent pretutindeni. Și totuși, noi trăim ca «niște atei în lume»; nu ne deosebim cu nimic de păcătoși, nici de vameși, nici de criminali. Poate că avem «toată dreptatea», însă trebuie să ne întrebăm următorul lucru: îl am pe Dumnezeul personal? Îi slujesc lui Dumnezeu? L-am văzut? L-am înțeles? M-a luminat vreodată Dumnezeu? Nu în vis, în visul pe care eu l-am făurit. Ce participare are existența mea la viața lui Dumnezeu?
Şi pentru că, de regulă, Dumnezeu ne lipsește, suntem obligați să înțelegem că rugăciunea noastră este o asceză, o nevoință. Aşa cum, atunci când punem carnea pe grătar ca s-o prăjim, vedem cum curge sângele din ea și-i simțim mirosul, tot așa și în cazul canonului: acesta reprezintă grătarul pe care ne prăjim; este jertfirea propriei noastre persoane, asceza noastră dureroasă, jertfa vieții noastre ticăloase, a păcatului nostru, a dorului nostru sacru pentru Dumnezeu. Le punem toate acolo și astfel devenim victimă de dragul lui Hristos. Dacă nu-L pot trăi pe Dumnezeu, măcar să mă jertfesc pentru El și astfel să mă înfățișez înaintea Sa. Iar Dumnezeu va vedea jertfa mea, va vedea faptul că devin martir pentru El. «Aduceți-Mi-i pe martiri», zice Domnul. În felul acesta devin și eu un martir pe care îl pune Biserica pe grătar, adică mă jertfesc pentru Dumnezeu în acea chilie din întunericul meu, din amărăciunea mea, din orbeala mea, din lipsa mea de discernământ, din neștiința mea.
Întrucât canonul reprezintă centrul vieții duhovnicești, vedem că Părinții Bisericii recomandă multe feluri de priveghere, în funcție de starea lăuntrică a fiecăruia, precum și de locul și timpul în care trăiește. Unul stă în picioare toată noaptea, altul citește Psaltirea, altul zice rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă», altul citește în genunchi Sfânta Scriptură timp de două-trei ore, altul o citește stând în picioare, altul citește Vechiul Testament sau Evanghelia sau din Psalmi, stând în fața icoanelor. Altul muncește din greu cărând pietre. Pe scurt, fiecare face ce poate. În general, există o sumedenie de moduri, astfel încât să fie trecut zidul care ne desparte de Dumnezeu. În cadrul vieții de obște, trebuie să ne întâlnim într-un loc comun, în care unul poate fi mai sus decât celălalt, în funcție de puterea de receptare a Sfântului Duh în minte și inimă, precum și de dispoziția spre nevoință.
Care trebuie să fie durata privegherii noastre zilnice? Privegherea trebuie să dureze cât mai mult posibil. Începem însă cu o oră, apoi două, patru, cinci. Durata se lungește în mod firesc, iar organismul de obinuiește cu acest lucru. După cum se obinuiește omul cu sărăcia sa și nu poate trăi în bogății și invers, sau după cum se obișnuiește cu satul său și nu poate trăi la oraș, la fel se întâmplă și cu privegherea. Desigur, nu vom suferi, ci vom obosi puțin. Fiindcă cum altfel vom ajunge din grosolănia, trândăvia și starea noastră de somnolență, la înălțimea păsării care priveghează înaintea lui Dumnezeu? Cum vom ajunge – din oameni păcătoși – sfinți? Trebuie ca ochii noștri să se umfle, să ne doară. Acest lucru nu se va petrece imediat, ci în timp. Părinții Bisericii apelau la diverse metode ca să se poată obișnui cu privegherea. Nu mă obligă nimeni să priveghez, ca mai apoi să sufăr sau să nu mă pot odihni sau să nu-mi pot face treaba; nu mă obligă nimeni să dorm într-un scaun, ca mai apoi să mă chinuiesc. Dumnezeu nu vrea moartea trupului noastru, și nici a sufletului. Dumnezeu este dătător de viață, Mântuitor. El dorește moartea patimilor, nu a noastră.
De asemenea, vremea în care poate fi făcută privegherea este diversă. Unii Părinți preferau să privegheze în timpul zilei și să se odihnească dimineața. Însă, cei mai mulți făceau invers: se odihneau, iar apoi privegheau. Alții dormeau puțin, privegheau, ca mai apoi să se odihnească iar. Fiecare avea metoda lui. În orice caz, timpul cel mai propice pentru noi de a priveghea este miezul nopții sau după miezul nopții.
A priveghea în timpul zilei este foarte ușor. Lucrul ăsta îl fac studenții, elevii, profesorii, proprietarii de fabrici și muncitorii în acestea. Așa face toată lumea. Deci, dacă priveghezi ziua, intru și tu în rând cu muncitorimea, cu lumea studenților. Pe când, dacă priveghezi noaptea, te poți număra dimpreună cu oamenii Bisericii. Este foarte greu să te scoli noaptea, să-ți lași așternutul cald, mai ales iarna, când se aude cum șuieră vântul și se izbește de fereastră. Dacă reușești acest lucru, aduci cea mai mare jertfă lui Dumnezeu. Desigur, asta depinde și de modul nostru de viață, precum și de locul în care ne aflăm. Totul e să ne străduim.
O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Tradus după: Arhim. Emilianós Simonopetrítis, «Νηπτική ζωή και Ασκητικοί αγώνες» (Viața neptică și nevoințele ascetice), editura Índiktos, Atena 2011, pp. 450-458. Sursa: www.pemptousia.ro