
Odinioară era legea, dar legea conducea la păcat. A fost înlocuită legea prin har, și harul este lumină, mișcarea luminii.


Odinioară era legea, dar legea conducea la păcat. A fost înlocuită legea prin har, și harul este lumină, mișcarea luminii.

Un mare rol a jucat în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu în viața lui Hristos cu simplitatea firii ei, cu înțelepciunea inimii ei și cu deplinătatea voinței și curăției ei. Când a încercat arhiereul pe Iosif și pe Născătoarea de Dumnezeu, s-a uimit de deplinătatea curăției, a sfințeniei și neprihănirii vieții ei.

Aici vorbește de cele patru virtuți generale (…): chibzuința, bărbăția, întreaga cugetare și dreptatea. Mai întâi, chibzuința este virtutea corespunzătoare părții raționale, crezului omului, adică dacă cuget drept despre Dumnezeu, despre mine însumi și despre lume.

Legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare persoană, dar el având pururea în minte poruncile Stăpânului, ca și cum ar fi fost spuse numai către el, și amintindu-și că „cel ce zice fratelui său: Racca, vinovat va fi focului gheenei!” (Mt. 5, 22), nu a spus niciodată către acesta vreun cuvânt rău.

Numai să nu slăbească până la ieşirea lui să strige către Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea.



Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).

Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.


Când cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt. Trebuie să intrăm în legătură cu el, ca să putem avea tihna și ușurința de a-i cere ce vrem. Sfântul s-a luptat în viață, a trăit într-un anume loc, s-a ostenit pentru Hristos și, de aceea, nu îngăduie să-i răpim tainele fără să ostenim.

Este pârghia care-l mișcă pe om și locul pe care se sprijină și face ce vrea. „Dați-mi un punct de sprijin și voi mișca pământul”, a spus Arhimede. Omul mișcă și cerul, și pământul.

După Avraam un alt strămoș este Isaac. Acesta a primit de voie să fie jertfit, cum i-a spus Dumnezeu tatălui lui, de aceea a și fost binecuvântat. Același lucru l-a primit și Hristos, să Se jertfească din ascultare față de Tatăl.

Omul care se află în supărare arată că nu înţelege bine întâmplările pe care le trăieşte sau prin care trece şi nu ştie să vadă degetul şi iubirea şi înţelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viaţa lui de zi cu zi.

Ați văzut cum pe toate le rânduiește Duhul Sfânt? De cum pătrunde în minte, și începe să îndemne spre dragoste. Încearcă să atragă duhul, ca să-l facă să urce el singur, singur să vrea să zboare ca să ajungă la Duhul. Duhul însă este deasupra lui, este împreună cu el. Cu cât duhul omului simte deasupra lui Duhul Sfânt, cu atât simte o nefrică în fața neantului și atunci urcă. Dar cu cât se înalță, vede că Acela urcă și El mai sus și astfel se aprinde dragostea și urcușul devine și mai abrupt, desăvârșit vertical.

Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea Cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial.

Spun Părinții, anume că legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare personal, și nu pentru alții.