Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare.
Se spune că luna ianuarie își trage numele de la zeul Ianus. Oamenii îl iubeau atât de mult pe acest zeu, încât au vrut să-l facă nemuritor și să-i afierosească prima lună din an. I-au făcut și statui, în care îl reprezentau cu două capete: unul de bătrân și altul de tânăr. Cel bătrân binecuvânta anul trecut, iar cel tânăr aducea noul an.
.. eu nu voi dori să trăiesc în mănăstire aşa cum trăieşte un alt stareţ, ci aşa cum trăieşte Stareţul meu şi cum tâlcuieşte el viaţa monahală prin cuvântul său.
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuieşte, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos.
Să nu vrei să se facă cele legate de tine asa cum ţi se pare ţie, ci cum Ii place lui Dumnezeu, și vei fi netulburat si mulţumitor în rugăciune.
Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.
Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.
Persecuţiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoaşterea, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungaţi teama”pomenind şi de faptul că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor cât şi bărbaţilor.
Temelia duhovnicească pe care şi-a câştigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalţe către Dumnezeu şi să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viaţă filosofică” a participării la viaţa dumnezeiască. Şi dacă acest dor de a-şi exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferinţă, îi apare în suflet gata făcut sau înfăşat, totuşi nu va rămâne în acest stadiu ci va creşte neîncetat devenind chiar un “uriaş” ca unul ce trăieşte din viaţa monahală. Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creştină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferinţă întru martiriu.
Dintru început, după Cădere, omul şi-a dat seama şi a experiat faptul că ceea ce părea a fi un blestem – şi anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-şi câştige pâinea prin sudoarea frunţii sale, să nască în dureri şi să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale şi un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece. Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferinţele sale, în sudoarea muncii sale şi chiar în moartea sa faptul că durerea să conţinea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în faţa lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorinţa sa de îndumnezeire pierdută.
Când se va întâmpla aceasta, [că Îl vom aștepta pe Dumnezeu], atunci înlăuntrul acestei tăceri duhovnicești va începe să sufle și mai mult Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este ceea ce mă unește mai mult cu Dumnezeu, ceea ce mă aduce la unirea cu energiile necreate și încep cumva să conștientizez. Atunci Duhul Sfânt care este lumină, cînd intră în mine îmi descoperă adâncurile inimii mele.
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice: „Să nu ai nimic al tău”.
Dacă ar fi să analizăm conţinutul unui suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate.
Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet, iar de nu, alergi în zadar.
Dacă întristezi vreun suflet, alergi şi te lupţi în zadar, te rogi şi strigi în zadar. In ce fel poţi să întristezi un suflet? Cu un cuvânt sau cu o privire, cu o mişcare, cu o împotrivire sau cu un cuvânt răspuns înapoi, cu o tachinare sau cu o glumă.
Pentru unii ceea ce spune mai jos părintele Emilianos Simonopetritul poate să pară nebunie, după spusele Sf. Apostol Pavel la I Corinteni 1, 18: „Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”
Starețul Emilianos Simonopetritul (†9 mai 2019) – „Aspecte practice ale viețuirii monahale autentice” (subtitrare Ro) / traducere Mănăstirea Dragomirna.
Prelungirea cugetului Stareţului este şi crează cadrul, locul şi modul în care ucenicul va încerca să dobândească pe Duhul Sfânt. Desigur, de vreme ce Duhul cel Sfânt, „unde vrea, suflă” (In. 3, 8), este cu putinţă să-L afle pretutindeni. Dar nu-L află decât în felul pe care Dumnezeu l-a scris mai dinainte pentru el.
Şarpele nu a înşelat-o pe Eva spunându-i vreo minciună grosolană sau târând-o în vreun păcat anume, ci făcându-i din cuvântul lui Dumnezeu o ideologie. Dumnezeu i-a spus că va deveni dumnezeu cultivând grădina, trăind cu Adam viaţa din rai, ţinându-se departe de pomul cunoştinţei. S-a apropiat atunci satana şi i-a zis: „De ce îţi pierzi timpul cultivând grădina? De ce hoinăreşti fără nici o ţintă? Dacă vei mânca din rodul pomului cunoştinţei, o să ajungi pe dată dumnezeu.”
