Căci voia noastră, netăiată de noi de bunăvoie, obişnuieşte să se mânie pe cei care încearcă să o taie fără să vrem.
Să umblăm corect către tăierea voii proprii
Pr. Emilianos Simonopetritul
Căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer
Vorbim adesea de şapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină.
Fiecare psalm, fiecare rugăciune rostită cu credință și smerenie, ne aduce mai aproape de Dumnezeu
Rugăciunea este respirația sufletului, este izvorul vieții noastre. Așa cum trupul nu poate trăi fără aer, sufletul nu poate trăi fără rugăciune. Rugăciunea nu este doar o datorie creștină, ci este o necesitate vitală. Prin rugăciune, sufletul nostru intră în contact cu Dumnezeu, se hrănește din harul Său și se înalță spre ceruri.
Să ne bucurăm pururea
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice: „Să nu ai nimic al tău”.
Fără sfinți nu poate să trăiască trupul Bisericii, noi cei vii pe pământ
Odinioară era legea, dar legea conducea la păcat. A fost înlocuită legea prin har, și harul este lumină, mișcarea luminii.
Un mare rol a jucat în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu în viața lui Hristos cu simplitatea firii ei
Un mare rol a jucat în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu în viața lui Hristos cu simplitatea firii ei, cu înțelepciunea inimii ei și cu deplinătatea voinței și curăției ei. Când a încercat arhiereul pe Iosif și pe Născătoarea de Dumnezeu, s-a uimit de deplinătatea curăției, a sfințeniei și neprihănirii vieții ei.
„Ori ești hotărât, ori nehotărât. Ori mori, ori trăiești”
Aici vorbește de cele patru virtuți generale (…): chibzuința, bărbăția, întreaga cugetare și dreptatea. Mai întâi, chibzuința este virtutea corespunzătoare părții raționale, crezului omului, adică dacă cuget drept despre Dumnezeu, despre mine însumi și despre lume.
Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși
Legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare persoană, dar el având pururea în minte poruncile Stăpânului, ca și cum ar fi fost spuse numai către el, și amintindu-și că „cel ce zice fratelui său: Racca, vinovat va fi focului gheenei!” (Mt. 5, 22), nu a spus niciodată către acesta vreun cuvânt rău.
Nu te opri să strigi zi şi noapte către Hristos
Numai să nu slăbească până la ieşirea lui să strige către Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea.
Întristarea acționează mai ales prin gânduri
Deoarece întristarea acționează mai ales prin gânduri, pentru că ne netrebnicește mintea, pentru că se face o sfârlează în capul nostru și ne dă dureri de cap, nu putem să mai dormim, toți ne sunt străini. De aceea, nu te teme de gânduri, numai să ai inima cuminte, față de ele. Și nu încerca să le războiești frontal.
Numai omul tăcut poate să-L înfățișeze cu adevărat pe Dumnezeu
Postul cel Mare, în înțelesul de perioadă afierosită în întregime lui Dumnezeu, este timpul natural al credinciosului, al omului afierosit Domnului. La rândul său, pustia este cadrul firesc al monahului, al omului care vrea să-L întâlnească pe Dumnezeu.
Nu este întâmplător faptul că pustia a fost considerată o imagine a Bisericii și a Împărăției cerurilor și că este mireasa lui Hristos, care naște cei mai mulți și cei mai buni fii.
După logica omenească, Dumnezeu îşi împarte nedrept binefacerile
Dacă astăzi nu suferim, să nu uităm că s-ar putea ca mâine să suferim şi că în jurul nostru se află atâţia fraţi de-ai noştri, prieteni de-ai noştri, oameni apropiaţi sau străini, care nu încetează să fie mădulare ale trupului nostru. Să ne rugăm pentru aceşti oameni cu acest psalm sau cu cuvinte asemănătoare. Am spus însă că dacă nu suferim astăzi, vom suferi poate mâine. Dar mai degrabă suferim întotdeauna.
Legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu
Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).
Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu
Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Viaţa este ceea ce îngăduie Dumnezeu să se înfăţişeze înaintea noastră
Printre caracteristicile adevăratului monah este şi ascultarea. Dar ascultarea, pentru oamenii care au în inimă urme de egoism sau de răzvrătire, urme de voie proprie şi de împotrivire faţă de societate şi faţă de Dumnezeu, este un mare chin. Dimpotrivă, pentru cel care este un om cu adevărat liniştit, ascultarea este o plăcere, o mulţumire, o desfătare, o odihnă deplină. Ascultarea este cea mai bună pernă pe care poate să doarmă monahul.
Să intrăm în legătură cu sfântul al cărui nume îl purtăm
Când cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt. Trebuie să intrăm în legătură cu el, ca să putem avea tihna și ușurința de a-i cere ce vrem. Sfântul s-a luptat în viață, a trăit într-un anume loc, s-a ostenit pentru Hristos și, de aceea, nu îngăduie să-i răpim tainele fără să ostenim.
Înfricoșător lucru este voia omului!
Este pârghia care-l mișcă pe om și locul pe care se sprijină și face ce vrea. „Dați-mi un punct de sprijin și voi mișca pământul”, a spus Arhimede. Omul mișcă și cerul, și pământul.