Omul care se află în supărare arată că nu înţelege bine întâmplările pe care le trăieşte sau prin care trece şi nu ştie să vadă degetul şi iubirea şi înţelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viaţa lui de zi cu zi.
Supărarea înseamnă că sunt un om lumesc, că am voie proprie, că am poftă. Ceva a venit în contradicţie cu voia mea sau cu pofta mea sau cu aşteptarea mea şi, de aceea, m-am supărat. M-ai stârnit şi m-am supărat, pentru că eu vroiam, pur şi simplu, să mă cinsteşti.
Am căzut în sărăcie şi m-am supărat, pentru că vroiam, pur şi simplu, să am bani. Şi, după cum am mai spus, când suntem supăraţi înseamnă că nu înţelegem bine întâmplările. Până şi tunetele şi fulgerele, şi furtuna, şi cutremurul, şi cea mai mare clătinare în sufletul nostru vin toate de la Dumnezeu.
Până şi căderea care ni s-a întâmplat – nu cea pentru care suntem de vină – nici măcar ea nu trebuie să ne arunce în supărare odată ce s-a petrecut, ci să le vedem pe toate ca voie a lui Dumnezeu, Care va conlucra spre bine prin Sfântul Duh (Rom. 8, 28).
Arhimadrit Emilianos Simonopetritul, „Tâlcuiri la sfintele slujbe”, Editura Sf. Nectarie, pp. 117